Ştefan Iordache - Legenda vie devine istorie

MAESTRUL: Şi ce înseamnă acest nou început?
AZAZELLO: Înseamnă că a sosit ceasul... să plecăm...!
TOŢI: Maestre...! Sosit-a ceasul...!
WOLAND: Atunci, să vină focul! Focul de la care totul a pornit, şi cu care totul se sfârşeşte!

Era în anii aceia crânceni, când excelentul teatru românesc era o sursă crucială de supravieţuire, iar dramatizarea capodoperei lui Bulgakov strălucea ca o paradoxală rază de speranţă şi credinţă. Personajul bivalent Maestrul/Joshua ha-Nozrî părea să întruchipeze un ideal cu adevărat mesianic, inclusiv prin scena supliciului - de neînchipuit, într-un teatru al epocii Ceauşescu! De câteva ori, am văzut-o din culise; chiar şi printre maşinişti, momentul era pătruns de o pietate solemnă. Nu-mi puteam ascunde tulburarea de a-l vedea pe Ştefan Iordache identificându-se atât de intim şi profund cu Mântuitorul crucificat.

Rămâne o sfântă taină a artei - ce anume se întâmplă în sufletul unui actor, în momentele de maximă intensitate a creaţiei. Nimeni nu ştie, nici chiar ei nu pot explica prea bine - şi nici nu e nevoie: ei o fac; ei o trăiesc; ei sunt.

Înainte de fiecare reprezentaţie cu Maestrul şi Margareta, îl vedeam în holul de regrupare, în halat (costumul era subţire, prima lui apariţie se făcea în pijama), singur, izolat, dându-şi pasienţe cu un pachet de cărţi ungureşti vechi. Prin teatru se umbla pâş-pâş, pe vârfuri, toţi fiind conştienţi de efortul identificării treptate a maestrului cu Maestrul. Era un coleg dificil, pretenţios, hiper-exigent, deloc comod - dar, dincolo de toate acestea, exista o zonă umană extrem de dezinvoltă şi nonconformistă, accesibilă numai celor foarte apropiaţi. Nea Fane Iordache n-a iubit niciodată faima ieftină, nu făcea paradă, rareori dădea interviuri, prefera să-şi ţină omul din el pentru cei dragi, iar lumii să-i dăruiască Actorul.

Şi, slavă Domnului, a avut ce dărui! Actorul Ştefan Iordache a îmbogăţit patrimoniul artistic şi spiritual românesc cu o amplă galerie de creaţii, unele de o valoare incredibilă - mai ales în teatru. În controversatul Hamlet al lui Cernescu (Nottara, anii '70), îi dăruia Prinţului Danemarcei o dimensiune de vulnerabilitate tragică extrem de chinuită, în care se recunoşteau datele acelei deja consacrate "personalităţi Iordache". În alt registru, acelaşi tip de martiraj era insuflat eroului bulgakovian menţionat mai sus. Dar imensa disponibilitate a acestui mare actor îl proiecta cu aceeaşi forţă şi în zona comediei totale. Rămâne antologică zbenguiala lui din spumosul musical Bună seara, domnule Wilde (Alexandru Bocăneţ), sau tonul acid din satira (tot muzicală) Nu sunt Turnul Eiffel (Ecaterina Oproiu / Cătălina Buzoianu). Nu voi uita niciodată ironia zglobie a "omului-câine" Apemantus, din Timon din Atena (Shakespeare/Cernescu), cabotinăria slinoasă a Consulului Grotti, din Să îmbrăcăm pe cei goi (Pirandello/Buzoianu), dezlănţuirile acrobatice ale lui Sparger, din Copiii lui Kennedy (Robert Patrick / Dragoş Galgoţiu), hazul macabru din Titus Andronicus (Shakespeare/Purcărete), ori adevărul rafinatei compoziţii în detalii realiste a lui Sergiu Costescu din Ultima cursă (Horia Lovinescu/George Rafael) - şi atâtea altele... Era, pur şi simplu, actorul total, capabil să acopere întreaga gamă a tuturor emploi-urilor posibile şi să pătrundă în cele mai profunde abisuri ale sufletului omenesc - nu exagerăm cu nimic dacă-i recunoaştem locul alături de titani ca Peter O'Toole, Al Pacino, Jack Nicholson, Robert de Niro...

Faţă de exploziile telurice de temperament şi strălucire (fie şi neagră) de pe scenă, rolurile lui în film se disting printr-o mult mai fină dozare a mijloacelor, actorul stăpânind perfect ambele registre. După Andrei Sabin din Străinul (Mihai Iacob, 1964), care-l lansa ca pe un adolescent fermecător, a parcurs o perioadă de roluri în filme mai puţin semnificative, pentru a se reconfirma cu adevărat (în raport cu deja incontestabila consacrare scenică) abia în 1978, cu rolurile din Doctorul Poenaru (Dinu Tănase) şi Ediţie specială (Mircea Daneliuc) - care, practic, i-au înscris cariera cinematografică pe o linie dreaptă a superlativelor. Până şi rolurile iniţial de rutină dobândeau, prin imaginaţia lui creatoare, valenţe insolite, şi nu o dată prezenţa, prestanţa şi prestaţia lui Ştefan Iordache ridicau apreciabil statutul câte unui film - ca în Glissando (Mircea Daneliuc, 1984), Ciuleandra (Sergiu Nicolaescu, 1985), sau Cel mai iubit dintre pământeni (Şerban Marinescu, 1992). Incontestabil, cele mai împlinite creaţii ale lui pe ecran rămân Mială Frumosu (Întoarce-te şi mai priveşte o dată, Dinu Tănase, 1981), echilibristul (Înghiţitorul de săbii, Alexa Visaron, 1981), şi acel uluitor Şerban Saru-Sineşti (Cei care plătesc cu viaţa (Şerban Marinescu, 1989).

Astfel că firesc înţelegem zguduirea cu atât mai dureroasă, cu cât a fost absolut neaşteptată (cu stilul său ce respingea publicitatea vulgară, actorul a păstrat discreţia în jurul bolii), a monumentalei pierderi pe care o suferă în aceste momente arta şi cultura românească. Ştefan Iordache a fost unul dintre cei mai mari şi mai buni - iar fără el, fiinţa noastră rămâne cu un gol imens, pe care nimic altceva nu-l va mai putea vreodată umple aidoma, cu adevărat.