"Da, mi-e frică. Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu cînd mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau s-o văd, s-o simt. Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum îmi dau seama că aş fi avut timp şi pentru artă, şi pentru copil. Dar e prea tîrziu. Oi vedea cum m-oi descurca. Vorba ceea: fiecare moare singur. Kazantzakis spunea: «Pămîntul e femeia care aşteaptă să fie fecundată de ploaie, de apă. Şi deasupra tuturor - măria sa, Soarele». Probabil că, atunci cînd voi fi pămînt, voi simţi şi mai bine mîngîierea apei şi mîngîierea Soarelui..." Astfel se încheia Regele Scamator, cartea dedicată de Ludmila Patlanjoglu lui Ştefan Iordache în 2004.
Ştefan Iordache nu a pierit aşa cum şi-a dorit: n-a fost conştient, dar nici n-a suferit. Pe 14 septembrie 2008, un mare actor român trecea pe lumea cealaltă într-un spital din Viena, Austria, unde fusese transferat de la Spitalul Elias din Bucureşti. Familia solicitase discreţia personalului medical în privinţa diagnosticului, ceea ce înseamnă că, 24 de ore mai devreme, vestea leucemiei de care va fi suferit Ştefan Iordache nu făcuse turul televiziunilor. Născut pe 3 februarie 1941, la Calafat, mutat împreună cu părinţii şi sora în cartierul bucureştean Rahova, actorul a jucat roluri mari în mari spectacole semnate de Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Dan Nasta, Dan Micu, Dinu Cernescu, a colaborat în film cu Dan Piţa sau cu Mircea Daneliuc. De mai mulţi ani, îşi petrecea vara la Gruiu, la cîţiva kilometri de Capitală; în ultimii ani, scosese albume de muzică împreună cu Nelu Ploieşteanu sau cu Sanda Ladoşi, avea renumele unui om de viaţă, căruia îi place să trăiască şi care îşi apreciază prietenii şi-şi respectă cu asupra de măsură meseria.
De fiecare dată cînd îi evocăm pe cei plecaţi dintre noi, sîntem mult prea des tentaţi să spunem "eu". E, într-un fel, inevitabil. Imediat după Revoluţie (aflu acum, din cărţi, că era 1994), veneam din cînd în cînd cu mama la Bucureşti şi, printr-un lanţ al slăbiciunilor care cuprindea o "relaţie" la organizarea de spectacole de la Nottara, mergeam la teatru, exclusiv pe Magheru. La Focşani nu (prea) era teatru, doar clădirea, şi ţin minte ca azi cele trei spectacole cu care a început experienţa mea cu scena: Lungul drum al zilei către noapte (al lui Dabija), Omul care aduce ploaia şi Prinţul negru. Bradley Pearson a fost ultimul rol jucat de Iordache la Nottara (acum ştiu că regia era a lui Cornel Todea). Ultimul spectacol în care a făcut parte din distribuţie a fost în regia aceluiaşi Cornel Todea, prinţul Potemkin din Ecaterina cea Mare de Bernard Show (ar fi trebuit să joace în Faustul lui Purcărete de la Sibiu; n-a putut, probabil pentru că lua, deja, prea multe medicamente). Unde nu l-am văzut. Parteneră de scenă îi era Maia Morgenstern, care, în Regele Scamator, vorbeşte astfel despre prima lor colaborare: "Eram studentă şi m-a tulburat profund felul său de a fi. El a dat un sens profesiunii pentru care mă pregăteam. După ce am luat proba la Cei care plătesc cu viaţa, emoţia a fost atît de mare, încît am avut nopţi de nesomn. Pe platou, mi-a întins o mînă afectuoasă. Mă simţeam egalul Domniei Sale şi asta a fost important pentru mine şi îi sînt recunoscătoare". Şerban Saru-Sineşti din Cei care plătesc... al lui Şerban Marinescu e una dintre marile partituri ale lui Ştefan Iordache.
Cînd în România moare un actor faimos, televiziunile caută în disperare imagini din filmele în care a jucat: dacă e celebru, musai să aibă o carieră cinematografică. În ciuda rolurilor lui memorabile din Concurs, De ce bat clopotele, Mitică?, Glissando şi (ah!) Cel mai iubit dintre pămînteni, Ştefan Iordache a fost un mare actor de teatru. Da, a fost o icoană a culturii româneşti contemporane, dar asta pentru că el aparţinea acelor vremuri cînd scena era "confesional şi amvon", iar slujitorii ei, preoţi dedicaţi salvării naţiunii dintr-o nebunie care pîndea la fiecare pas. Ştefan Iordache a fost Richard din Richard al III-lea (regia Silviu Purcărete, la Teatrul Mic, 1983), conducătorul adus pe tron de sprijinul poporului, transformat apoi într-un dictator ucigaş, întreţinînd o camarilă avidă şi nocivă, un rege a cărui moarte e şansa mîntuirii naţionale. A fost Maestrul şi Jeshua Ha-Nozrî din Maestrul şi Margareta (regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic, 1980), dramatizarea romanului scris de una dintre victimele represiunilor staliniste, iar o scenă-cheie a spectacolului era cea a supliciului hristic - şi asta, în România anilor '80. "Era vocea tuturor celor cărora le era prea frică să-şi rostească spaimele, îndoielile, revolta", spune azi un spectator de atunci. La Mic, director era Dinu Săraru, hulitul "tovarăş de drum" al Comitetelor Centrale ceauşiste, care plătea, cu relaţiile şi compromisurile lui politice, libertăţi ideologice pentru care oricare alt teatru din România şi-ar fi văzut spectacolele suspendate. Seară de seară, Ştefan Iordache juca pe scena de la Sărindar, cu securiştii în sală, oneman show-uri despre viaţa omului obişnuit al acelor vremuri, despre frigul din case (dinaintea unui public el însuşi încotoşmănat) şi mîncarea inexistentă (Astă-seară stau acasă de Toni Grecu şi Doru Antonesi). Cînd, după Revoluţie, Săraru a fost zvîrlit din teatru, Iordache a fost unul dintre puţinii care a votat împotrivă; la scurt timp, a plecat, la rîndu-i, din teatru.
Pe wikipedia.ro, doar filmografia lui Ştefan Iordache e pomenită. Filmele rămîn, spectacolele nu. Nici actori ca el nu mai sînt, actori-giganţi, care, urînd faima zilei, trăiesc cu acea conştiinţă actoricească ce le dă o anvergură a simţirii şi jocului. Care-şi privesc meseria exact aşa, ca pe o meserie - diferită de oricare alta, pentru că se hrăneşte din fiinţa lor umană, consumînd-o cu fiecare rol. Care-şi asumă orice risc, în viaţă ca şi în teatru, pentru că libertatea (şi ruda ei de sînge, nebunia) e singura garanţie a supravieţuirii.
Din Alex şi Moris a rămas doar jumătatea Morris (Mitică Popescu). Nu era nici Iuliu Cezar, nici John Barrymore, era un spectacol simplu, despre doi bătrîni care-şi omoară timpul într-un spital de geriatrie. Dar aceşti bătrîni jucau la table viitorul însuşi al unei arte, infinitele ei nuanţe a căror ştiinţă se pierde odată cu o generaţie. "Mă consider creator, nu interpret. Personajul se dezvoltă în mine, iar eu nu-i văd sfîrşitul, pur şi simplu exist ca în viaţă. Teatrul este viaţă", spunea (şi nu o dată) Ştefan Iordache. În amîndouă, există un Dumnezeu şi există o moarte.