Cu Ștefan Iordache am lucrat înainte să fie Iordache. Ne cunoșteam din facultate, unde el avea doi ani avans. Pe coridoare se crease o aură în jurul lui. În special fetele îl priveau ca pe un geniu, rebel și romantic. Noi, băieții, eram cam geloși. Diminețile îl vedeam uneori venind la cursuri confuz și măcinat, de parcă nu știa încotro s-o apuce, după o altă noapte albă. Părea un fel de lup singuratic, care și-a asumat libertatea ca garanție a existenței. Din când în când fredona, sau mai mult mormăia, cred că un fel de șansonete gen Yves Montand. Mi se părea că Iordache chiar semăna cu Montand tânăr, din filmele în care juca un fel de voyou, un vagabond romantic. Nu știu cât i-au folosit cursurile din școală, nici profesorii - mai degrabă experiența vieții i-a fost școala. De-a lungul carierei a avut renumele unui om căruia îi plăcea să trăiască cu pasiune, în paralel cu meseria, pe care o respecta. De fapt, ca și în cazul lui Dinică, meseria se hrănea din chiar ființa actorului, care se consuma pe scenă fără să se menajeze.
Am lucrat cu Iordache o singură dată. Era Cassius, prietenul rebel al lui Brutus din Iuliu Cezar. Între el și Rebengiuc s-a creat o chimie perfectă. Amândoi tineri, temperamental opuși, au construit roluri care le veneau mănușă: Brutus al lui Victor, lucid, pur, cu o emoție reținută, Cassius al lui Ștefan, o dezlănțuire de expresii cu accente de nebunie. Simțeam că era chinuit, contorsionat. Era suferința actorului care devenea creativă. Poate fi greu de înțeles, căci de obicei suferința e ceva ce încercăm să evităm. Dar Iordache nu doar că o accepta, ci își asuma riscul s-o caute curajos, s-o trăiască în fața tuturor.
El însuși se caracteriza foarte lucid: "Mă consider creator, nu interpret. Personajul se dezvoltă în mine, iar eu nu-i văd sfârșitul, pur și simplu exist ca în viață. Teatrul este viața". Este o profesiune de credință pe care o tatona încă din repetițiile la Cezar și pe care a dezvoltat-o pe tot parcursul remarcabilei sale cariere.
Fiind plecat din țară, auzeam despre succesele lui, dar, în afară de Maestrul și Margareta și, mai târziu, Titus Andronicus, nu am avut ocazia să-l admir în ele. Ne-am întâlnit o dată la New York. Venise cu un recital. Deși trecuseră ani mulți, nu mi s-a părut deloc schimbat. Am fost surprins că nu era afectat de celebritate și m-a bucurat când mi-a spus că urăște faima. La Centrul Cultural din Manhattan oamenii se îmbulzeau să primească autografe, dar spiritul de libertate și frondă al fostului student rebel se trăda încă până și în felul în care se semna.
Mi-a oferit câteva albume în care cântă împreună cu Sanda Ladoși. La despărțire m-a invitat să-l vizitez la conacul lui din Gruiu, cum spunea mândru, "să guști din țuica mea". Pot spune că ne-am împrietenit atunci, târziu. În tinerețe ceva nu circulase între noi - deși ne admiram reciproc, rămâneam în lumi foarte diferite. Din respect, dar și dintr-o inexplicabilă prudență, eu l-am numit mereu Iordache, ca la armată.
Abia când m-a invitat să gust din faimoasa țuică, m-am relaxat și i-am spus: "Fănică, ești mare!".
*
Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.
