Scenariul, semnat de Stiller în colaborare cu Justin Theroux şi Etan Cohen, porneşte de la ambiţia neghioabă a unora de a face ăl mai tare din parcare film de război (trimiterile sunt evidente, cu umor deferent apropo de luminarii de tip Platoon, şi sardonic faţă de flickurile recente precum cel menţionat mai sus), şi se abate rapid şi voit pe panta escaladării absurdului: nemulţumit de falsitatea generală a filmului, regizorul şi consultantul (totodată autor al cărţii inspiratoare, şi model real al protagonistului - Nick Nolte într-un rol aşa şi-aşa£) pregătesc o înscenare menită să-i facă pe actori să se comporte veridic, filmaţi cu camere ascunse, în stil cine-verité (sau, mai nou, "guerilla-style", adică "minimalist"). Evident, cineva calcă pe bec - aici, însuşi regizorul, becul fiind o mină reală uitată acolo din timpul războiului în Vietnam, care-l dezintegrează puţin - şi cacealmaua o ia razna. Cele trei nebunii se amestecă treptat: a războiului în sine, a fetişizării lui în filme, şi a fetişizării filmelor - într-unul dintre cele mai reuşite episoade, protagonistul Tugg Speedman (Stiller însuşi) cade prizonier într-un cătun de bandiţi birmani producători de heroină, fani in corpore ai rolului de arierat ce-i adusese o nefastă popularitate, de care nu mai ştia cum să scape - şi-l pun să le "joace filmul" seară de seară (dar tratându-l nu ca pe un musafir sau o vedetă, ci efectiv ca pe un sclav-actor!).
Ambiţiile filmului reies clar din meticulozitatea cu care Stiller, Theroux şi Cohen, plus acelaşi Stiller ca regizor, plus actorii principali, au studiat şi construit personajele şi relaţiile dintre ele. Fără a intra acum în detalii, se impune să subliniez că avem de-a face cu una dintre cele mai "lucrate" distribuţii din ultima vreme. Din nefericire, doza de eşec a filmului se revendică strict de la regia lui Stiller, care nu reuşeşte să găsească delicata măsură necesară pentru a face credibil neverosimilul. În mod declarat, fabula lui divorţează de veracitate - dar imaginaţia îi rămâne în pană înainte de a atinge acel palier al năstruşniciei unde până şi cele mai zgubilitice năzbâtii devin acceptabile (ca în Wanted, Shoot 'Em Up! sau, pe altă paradigmă, Funny Games U.S.). Un exemplu: în momentul când Cockburn (Steve Coogan) e spulberat de explozie, imediat după ce le-a spus că de-acum încolo îşi vor "juca pe bune" rolurile şi situaţiile, pentru camerele ascunse, capul său retezat e luat drept "efect special", devenind obiectul unor glume şi jonglerii macabre; însă acel cap arată chiar şi pentru noi atât de fals (inclusiv mult mai mare decât ar fi fost firesc), încât confuzia se legitimează şi-şi pierde tot hazul - supralicitând în schimb, neinspirat, prin îngroşări burleşti. Cam pe asemenea incertitudini oscilează aproape tot filmul, menţinându-se permanent pe lângă sensul parodic şi mai ales satiric pe care şi-l impusese.
Aceeaşi ezitare se remarcă şi în abordarea altui target tangenţial, cel al insuportabilelor "
Din paleta sarcasmelor, cel mai reuşit rămâne sub-plotul lui John "Four Leaf" Tayback (Nick Nolte), eroicul veteran din Vietnam care se vădeşte un impostor total: nu numai că n-a ieşit în viaţa lui din State, scriindu-şi toate "memoriile de război" din imaginaţie şi furt de informaţii şi impresii, dar până şi protezele îi sunt false! O schiţă de caricatură nostimă oferă Tom Cruise, aici cu chelie, barbă şi ochelari, à la Peter Boyle, în rolul producătorului cinic-dement, dar laurii îi revin lui Robert Downey jr., în Kevin Sandusky, interpretul sergentului negru Osiris - atât de hotărât să se identifice cu personajul, încât refuză să-şi iasă din rol fie şi doar pentru o clipă; în final, descoperim că obsesia lui a mers şi mai departe: sub fizionomia perfectă a afro-americanului se ascunde, de fapt, un la fel de arhetipal arian blond!
Cam în urma lor se plasează Jeff Stiller, al cărui rol (Tugg Speedman, interpretul lui Four Leaf în film) e supralicitat şi neconvingător - cam la fel de paralel cu sensul ca şi regia întregului film, de altfel. Amuză, incită, cucereşte puţin, dar în cele din urmă te lasă cu fatidica întrebare: "Ei, şi?" Cam puţin, pentru o asemenea desfăşurare de forţe - şi intelectuale, şi formale.
11 septembrie, 2008, 01:45-02:29
Bucureşti, România