Mai e mult pînă la Oscaruri, dar cel mai interesant subiect de pariuri s-a conturat deja: or să-l nominalizeze sau n-or să-l nominalizeze pe Robert Downey, Jr. pentru interpretarea lui din Tropic Thunder? Pe de-o parte, e interpretarea masculină a anului; e puţin probabil să apară ceva mai bun, ca spectacol actoricesc. Pe de altă parte, e un spectacol construit pe muchia scandalosului: e vorba despre un alb care joacă un negru - care se produce in black face şi vorbeşte o caricatură de Black Speak. Şi în Hollywood-ul de azi nu se glumeşte cu lucrurile astea.
În 1997, regizorul negru Spike Lee i-a cerut socoteală regizorului alb Quentin Tarantino pentru folosirea insistentă a cuvîntului nigger în scenariul filmului Jackie Brown; după cum a amintit Lee, numai negrii au dreptul să folosească acest cuvînt. Dar e OK - a spus apărarea lui Tarantino - din moment ce cuvîntul respectiv nu iese decît din gurile personajelor sale afro-americane. Ba nu e OK - a ripostat acuzarea - din moment ce cuvîntul le-a fost pus în gură de un autor alb. Susceptibilitatea asta nu e neapărat exagerată: istoria filmului e una scurtă şi un film ca Naşterea unei naţiuni (1915), în care mai toţi negrii erau jucaţi de albi vopsiţi pe faţă şi puşi să gesticuleze simiesc, reprezintă atît o bornă artistică neignorabilă, cît şi o insultă încă proaspătă.
Pe de altă parte, mi se pare firesc - şi sănătos - ca o asemenea susceptibilitate să aţîţe nişte parodişti compulsivi ca Downey şi ca regizorul-actor Ben Stiller, care n-au nimic de-a face cu rasismul, în schimb vor să vadă pînă unde pot merge cu obrăznicia. În cazul lui Downey, răspunsul este: pînă la cer. În momentul de faţă, el este poate nu cel mai bun, dar cu siguranţă cel mai şmecher dintre toţi actorii de limbă engleză. Aici joacă rolul unui actor alb, Kirk Lazarus, care crede că poate juca rolul unui soldat negru într-un film despre războiul din Vietnam. Deci nu Downey îi maimuţăreşte pe negri, ci Lazarus, care nu vrea nici el să-i maimuţărească, dar aşa-i iese. Downey îl maimuţăreşte pe el. Evident că esenţa show-ului rămîne aceeaşi - un alb îi maimuţăreşte pe negri -, dar elementul insultător dispare printre atîtea ghilimele şi funduri duble, lăsînd în urmă doar virtuozitate pură, plăcere pură.
Dacă nu-l nominalizează pe Downey, sper să-l nominalizeze măcar pe Tom Cruise. Sau mai exact pe monstruleţul acela bondoc, cu bărbuţă şi chelie, care figurează pe genericul de final cu numele Tom Cruise. În cazul lui, o mare parte din merit le revine oamenilor care l-au machiat, dar îi rămîne şi lui destul: uitaţi-vă numai cum dansează - deşi nu apare pe ecran decît vreo 15 minute, e clar că a învăţat să se mişte în corpul ăla care nu-i al lui. Latura isterică a lui Cruise, care este şi latura lui cea mai interesantă şi care pînă acum a reieşit cel mai bine din apariţiile lui la TV (vedeţi pe YouTube criza lui de rîs de la David Letterman şi criza lui de sărit în sus pe canapeaua lui Oprah), e perfect pusă în valoare de rolul lui Less - directorul studioului care finanţează filmul despre Vietnam.
Tropic Thunder e în parte o satiră a industriei cinematografice şi în parte o parodie a filmelor de război, dar nu e destul de focalizat ca să puncteze susţinut nici într-o ţintă, nici în cealaltă. Nu e un film despre ceva anume. Mă rog, se poate spune că e despre nişte actori (Ben Stiller în rolul unui superstar de acţiune intrat în declin, Jack Black în rolul unui comic dependent de droguri şi, desigur, Downey în rolul marelui Lazarus) care "se găsesc pe ei înşişi" atunci cînd se pierd în jungla sud-es£¥t-asiatică şi sînt obligaţi să se lupte de-adevăratelea cu nişte traficanţi de droguri, dar Stiller şi colaboratorii lui sînt prea şmecheri ca să meargă pînă la capăt cu clişeele astea. Poate că din acelaşi motiv nu insistă prea mult nici pe partea de satiră, nici pe partea de parodie: ambele genuri îşi au clişeele lor şi filmul e prea şmecher ca să se aşeze în vreunul din ele. S-ar putea spune că un asemenea film indică decadenţa cinematografului popular: atît cineaştii, cît şi spectatorii au ajuns să cunoască atît de bine toate mecanismele, şi să le privească atît de ironic, încît în curînd n-or să se mai poată face filme despre nimic - o să fie totul numai post-parodie, post-satiră, şmecherie bezmetică. Dar în aceşti termeni e un show foarte tare - poate chiar comedia anului.
Vi-l recomand cu încredere, dar să fiţi pregătiţi pentru stilul lui Stiller. Atît ca actor, cît şi ca regizor, acesta e un desperado: pare incapabil să se relaxeze şi nu caută să provoace doar rîsul, ci o combinaţie de rîs şi disconfort. Nici un comic n-ar putea să funcţioneze fără situaţii dureroase şi umilitoare, dar masochismul lui poate fi atît de flămînd, iar situaţiile - atît de groteşti, încît efectul poate fi, pe alocuri, mai degrabă freaky decît funny.