Teatrul popular şi Omul pernă din Portugalia

(Jean Vilar)Atunci cînd în ecuaţie nu sînt aduse prea multe variabile, cum ar fi ideologia stîngistă căreia i s-ar supune ca substanţă şi intrinseca sa calitate de instrument în "educarea" socio-culturală (i s-au atribuit, de multe ori, principii de promovare a "dreptăţii sociale", căci rădăcinile îi sînt în mitologia republicană franceză, post-1789, a incluziunii sociale), teatrul popular, în varianta sa de secol XX, înseamnă democratizarea accesului la actul scenic, în ceea ce priveşte atît repertoriul, tipul de montare, arhitectura teatrală, cît şi preţul biletelor, recrutarea şi participarea publicului etc. Mai puţin pompos vorbind, teatrul popular vede susţinerea financiară din partea statului ca pe o justificare pentru a-şi deschide porţile către categorii sociale şi intelectuale care nu-şi permit bilete la preţuri ce le-ar obliga să aleagă între coşul zilnic şi dusul la spectacol, un teatru care ia în considerare amănunte cum ar fi ora de încheiere a programului de lucru şi cea de retragere a mijloacelor de transport în comun, dar şi temele apropiate de membrii comunităţii (de cartier sau urbane în general), tratate într-un limbaj decodabil de către oameni cu alte preocupări decît metafizica unei arte din ce în ce mai autonome faţă de propriul public.


Hamelin şi taina sinuciderii

Am făcut tot acest preambul pentru a ajunge, de fapt, la un festival şi la două dintre spectacolele invitate în cadrul acestuia: Festivalul "Zile şi nopţi de teatru european" de la Brăila 2008, Omul pernă al lui Radu Afrim şi Portugalia lui Victor Ioan Frunză. "Subiectul" evenimentului brăilean - care, cu frecvenţă bienală, a supravieţuit, pînă acum, la două regimuri politice locale - e teatrul balcanic, iar în inflaţia festivalieră autohtonă are marea calitate de a fi singurul cu acest profil. Faptul că, în acest oraş dunărean multietnic trecut prin ciur şi prin dîrmon, cvasidecedat din punct de vedere economic şi fără universitate proprie, o săptămînă de spectacole în limbi pe care mai nimeni nu le înţelege (sîrbo-croată, turcă, albaneză, ivrit) adună public consistent în fiecare seară, acest fapt, aşadar, ţine de miracol. Un miracol născut din rolul central pe care-l are la Brăila Teatrul "Maria Filotti", despre care s-ar putea spune că e un factor de coeziune socială imposibil de ignorat, nici măcar politic. Festivalul s-a deschis cu o premieră semnată Radu Afrim (al cărui statut de vedetă locală se traduce prin frecvenţa revenirii tinerilor spectatori la spectacolele lui), pe textul lui Martin McDonagh (autorul mult montatului Schilod/Infirm din Inishmann), Omul pernă. Iar dacă ar fi să apelez la resursele anecdotice cu care noi, publicul lui Afrim, ne-am hrănit din fragedă copilărie, aş zice că piesa acestui irlandez e forma ideală de punere în pagină dramaturgică a bancurilor cu Alinuţa (pentru necunoscători: "Alinuţa: Mama, un băiat m-a bătut azi la şcoală! Mama: Şi poţi să-l identifici? Alinuţa: Da, am o ureche a lui în ghiozdan."). Numai că nu e o colecţie de bancuri, ci un text de critică socială (seria de implicare artistică în dezbaterea "dreptăţii sociale" despre care se tot vorbeşte în cazul teatrului popular), decorticînd într-o formulă originală atît de prezenta în viaţa noastră scenică temă a abuzului - abuzul asupra copiilor, abuzurile poliţiei, abuzurile de sistem. Un perete de cuburi suprapuse - secţiune transversală printr-o închisoare (decorul şi costumele le aparţin unor elevi de la Liceul de Artă din Brăila, Cosmin Florea şi Anamaria Pavel) - face cadrul, unic, al poveştii celor doi fraţi, scriitorul Katurian (Eugen Jebeleanu) şi Michal cel cu deficienţe mentale (Emilian Oprea) (dintre unul scrie, iar celălalt experimentează practic reţete de moarte pentru copii) - anchetaţi de un cuplu de poliţişti demn de filmele americane (Alin Florea, poliţistul rău care se dovedeşte bun şi Liviu Pintileasa, copoiul bun care, de fapt, e rău) sau, încă şi mai bine, de desenele animate cu pîrşi şi leneşi. E o desfăşurare cumplită de istorii fără speranţă, variaţiuni pentru un manual de exterminare a viitorului: cum se ucide copilăria într-un copil. Oare Hamelin n-a vrut, în realitate, să-i salveze pe copiii din Bremen - să-i salveze de propriii părinţi, de propria zi de mîine? (Din cocteilul în care Afrim a amestecat intervenţii personale şi scene ale piesei, ideea sacrificiului personal al lui Katurian pentru a-şi salva textele iese cumva ciuntită: nu despre salvarea prin ficţiune într-un regim totalitar e vorba, pentru că acest sistem care-l condamnă pe scriitor poate fi interpretat şi ca o dictatură a adulţilor, ci despre puterea exorcizatoare a acelor povestiri, ca purtătoare a vocii copiilor; altminteri ar fi cam banal.) Totul, într-un ambalaj înşelător de bomboană, cu mult umor - ceea ce nu pune surdină ororii, o face, în schimb, insinuantă şi cu atît mai cumplită - şi cu nişte actori... cum nici la ei acasă, la Brăila, nu-i vezi tot timpul (Alin Florea face un rol de o bogăţie a nuanţelor lipsite de pretenţii, alunecînd de la clovnerie la grotesc şi sinistru, cum nu multă lume ar reuşi).

Ar mai fi ceva, o cale de acces către subtilitatea unui spectacol afrimian care nu reia, practic, nici unul dintre clişeele recognoscibile ale regizorului. Eu zic că fluidul vital lui Joël Pommerat curge prin venele Omului pernă, Afrim zice că nu. În orice caz, de pildă, în spectacolul de la Brăila se insinuează, de la început, o convenţie a cabaretului (la fel ca la Pommerat, unul al groazei, în care diseuza, Mihaela Trofimov, recită oferta zilei în materie de orori relatate în presă), iar finalul "pozitivist", cu un pic de ironie tipică, mizează şi el pe un acord sentimental, cu pretext muzical, cu publicul. Care iese de la spectacol cu o jumătate de zîmbet şi mult mai multă înţelepciune, deşi în oricare altă zi şi la oricare altă montare critic-socială ar spune că ce s-a petrecut pe scenă nu-l priveşte. Numai apa, gazul, electricitatea şi teatrul popular îl privesc direct.


La ce visăm cînd fugim de-acasă

Portugalia de Zoltán Egressy, sub direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, a avut premiera stagiunea trecută, la Teatrul Municipal din Baia Mare. Piesa, frecventată şi de Sorin Militaru, într-un spectacol-lectură, şi de Cristian Juncu, a cărui montare va fi prezentată în Festivalul Naţional de Teatru, e un mare succes de public al dramaturgiei maghiare contemporane şi nu străluceşte prin adîncime critică. E un text despre viaţa la ţară într-o Ungarie de azi care ar putea fi şi de ieri, unde existenţa se învîrte în jurul crîşmei şi a unicei femei tinere şi nemăritate din localitate, iar toată lumea visează la Budapesta ca altădată eroinele lui Cehov la Moscova. Ceea ce nu înseamnă că budapestanul (George Costin) picat în această comunitate rurală veşnic în stadiu, mai mult sau mai puţin avansat, de ebrietate nu visează şi el la Moscova lui, în cazul dat - Portugalia. Aşa că, pe scurt vorbind, piesa lui Egressy e una despre cum să-ţi gestionezi mai bine visele (adică Moscovele fiecăruia) ca să-ţi poţi trăi şi aprecia deplin viaţa. Şi e o piesă, în această simplitate a ei, foarte bine scrisă, cu replici savuroase şi personaje de un pitoresc nebun: jucată în aer liber (la Brăila, la Grădina de Vară, rudă apropiată cu o curte cimentată în care să-ţi parchezi maşina), ca nimic altceva decît o comedie de-a rîsu-plînsu' despre absurdul uman, Portugalia e un strălucit exemplu de teatru popular cu actori formidabili.

Cum ar fi Ioan Codrea. Codrea joacă rolul lui Satana, un sătean care, cu scuza că noul soţ al fostei lui neveste îi bate fiica, bea de dimineaţa pînă seara, e, în consecinţă, tot spectacolul în pragul comei alcoolice, dotat fiind de dramaturg cu maxim şapte replici, nici una mai lungă de cîteva cuvinte. Puneţi-i, însă, o sticlă de votcă la 20 cm distanţă şi un monolog întreg se naşte din felul în care îşi cască ochii a speranţă, numai pentru a-i umple apoi cu disperarea neputinţei. Sorin Miron e Clamă, 'telectualul satului, cu aventuri de taximetrist la Budapesta (deci, un om care a văzut lumea), cu alură de greier sprinţar şi o soţie (Inna Andriucă) tot timpul semibeată, de care face mişto cît cuprinde, în acelaşi timp, paradoxal, cu gingăşie şi dragoste. Inna Andriucă însăşi reuşeşte să bîntuie, clătinîndu-se, spectacolul într-o mie şi una de variaţiunii ale stării de ameţeală cronică, ciuca rîsetelor întregii comunităţi vesele, pînă la apogeul căţărării ei, de către propriul soţ, pe cataligele visului personal, ultimul model de pantofi din Capitală (cu tocuri de cam 30 cm). În fostul poliţist Sfeclă, mintea semiluminată-semiviolentă a tîrguşorului, un fel de coana Miţa cu vitriolul în geantă în timp ce-i face curte unicei tinere (pre porecla ei, Fundă), Ovidiu Mihăiţă (de la auăleo - teatrul de curte şi garaj, din Timişoara) e un cvasi-one man show, un animator din vocaţie, care umple spaţiul şi timpii morţi dramaturgic fără să le ia aerul partenerilor. Sigur, personajele pozitive şi morale nu sînt la fel de savuroase - cu excepţia preotului, care "se scoate" actoriceşte şi din mici detalii teatrale (cum ar fi un nou fular la fiecare nouă apariţie, croşetat de mama cu tot cu necesarele cruciuliţe), însă toată acea filozofie a deriziunii împinsă pînă la grotesc, asociată îndeobşte cu producţiile teatrale sau filmice româneşti pe tema lipsei de civilizaţie rurală, în Portugalia nu se lasă întrevăzută. Nici decorurile şi costumele Adrianei Grand, eclectice şi kitsch, după cum cere protocolul locului, nu-şi permit să comenteze personajele şi situaţiile (iar dacă ele capătă existenţă în sine, o fac adăugînd substanţă în caracterizarea acestor personaje şi situaţii).

Ciudat lucru, să apreciezi un spectacol în egală măsură pentru ceea ce e şi pentru ceea ce nu e... Pentru că e un spectacol de teatru popular, destinat oricărui privitor, chiar şi bătrînului ieşit la portiţă peste drum de Grădina de Vară, şi pentru că nici un moment nu se crede mai bun sau mai deştept decît cei despre care şi pentru care vorbeşte. Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand sînt printre ultimii care mai ştiu să facă aşa ceva.