România Liberă / martie 2004
Big Fish
Big Fish este poate cel mai bun film pe care l-a făcut Tim Burton pînă acum, în orice caz este cel în care savanta punere a fanteziei în real trădează cea mai bună "reţetă". Nu e vorba de reţeta unui film de succes, ci de cum faci ca poveştile fantastice să se îmbuce atît de bine cu realul încît să treci dintr-una într-alta fără hopuri. Tim Burton spune că la asta a şi fost atent. Filmul său e ca un vis. Deci nu încerci să explici ce caută uriaşul Karl pe lîngă scundul impresar de circ devenit noaptea cîine, cum găseşti iubirea vieţii şi timpul se opreşte în loc, astfel încît eroul visului trece printre oameni şi dă boabele de popcorn la o parte cu mîna, cum se face că un peşte mare slobozeşte în palma eroului o verighetă. Şi altele.

Big Fish este colorat pînă în cele mai ascunse cotloane ale lui şi plin de o umanitate blîndă ca mierea chiar şi cînd are de-a face cu pădurea blestemată, unde crengile copacilor te prind de picior şi păianjenii îţi cad în cap. Pentru că, asemeni oricărui basm, eroul îşi părăseşte locul de baştină şi porneşte într-o călătorie iniţiatică. Trece peste obstacole şi prin teste, trebuie să fie singur şi neajutat ca să merite la sfîrşit recompensa. Tim Burton, prin felul în care pune fantasticul în real (şi nu te lămureşte la final pe deplin), ar vrea parcă să spună că viaţa fiecărui om este un basm cu uriaşi şi vrăjitoare cu ochi de sticlă şi sate numite Spectre, unde totul e frumos, dar prea frumos, şi care sunt ca un fel de miraje, pentru că te fac să uiţi că trebuie mers mai departe şi dat de greu şi trecut de greu.

Un alt regizor ar fi extras poate un film cu o singură latură, în care ar fi fost vorba despre un tată care e pe moarte şi despre un fiu care-l iubeşte, dar nu i-a fost prea prieten pentru că cei doi n-au vorbit mult. Şi aceşti doi oameni trebuie în al 12-lea ceas să comunice într-un fel. Dar Tim Burton umple golurile acestei scheme cu fantezia lui inepuizabilă şi ne face să vedem că pînă la urmă orice viaţă e mitică şi unică şi fantastic de bună atunci cînd e umplută cu iubire. Moştenirea pe care tatăl i-o lasă fiului de pe patul de spital ţine de capacitatea nu de evaziune din real debitînd fabulaţii, ci de cea de a îmbogăţi ce ţi se dă şi de a căuta fantasticul în real.

Big Fish poate fi pentru fanii lui Tim Burton o sărbătoare de familie. Helena Bonham Carter apare şi pe post de vrăjitoare cu ochi de sticlă, şi pe post de îndrăgostită fără speranţă. Pădurea cu fum albastru parcă e luată din Sleepy Hollow. Pe Steve Buscemi îl bănuieşti că acceptă roluri oricît de mici, dar în filmele prietenilor. Aici el e un poet ratat devenit spărgător de bănci.

Care e pînă la urmă chestia cu peştele cel mare? Chestia e două: o dată că să trăieşti înseamnă să evoluezi, deci să te păzeşti să nu devii un peşte mare într-un iaz mic, şi apoi să prinzi "peştele cel mare" poate însemna să descoperi că dragostea e uleiul care unge toate balamalele porţilor. Culcîndu-şi eroii într-un imens lan de narcise, purtîndu-i prin Coreea a două gemene unite, prin circul unde un Danny De Vito noaptea devine cîine negru ş.a.m.d, Tim Burton (care a ecranizat cartea lui Daniel Wallace) spune un basm colorat, cald, tandru despre micile lucruri care ne ţin în viaţă.

Peştele cel mare / Big Fish - 2003,
regia Tim Burton,
scenariul John August, după romanul lui Daniel Wallace,
cu: Ewan McGregor, Albert Finney, Jessica Lange, Danny De Vito, Billy Crudup, Steve Buscemi, Alison Lohman, Marillon Cotillard.

Regia: Tim Burton Cu: Ewan McGregor, Albert Finney, Billy Crudup, Jessica Lange, Helena Bonham Carter, Alison Lohman

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus