Ce se întâmplase de fapt cu Don Johnston în Broken Flowers? Cred că filmul acela se împarte în două emisfere - aceea pe parcursul căreia Don încearcă din răsputeri să nu creadă în povestea în care este atras, şi aceea în care crede cu toata fiinţa lui în ea, dar e prea târziu; iar evenimentele se înlănţuie astfel încât povestea este cea care îl trădează, îl respinge în cele din urmă.
La fel şi în Big Fish, al lui Tim Burton. Tot un tată şi un fiu. Tot o relaţie tensionată. De această dată însă avem două persoane distincte, nu mai e vorba de un conflict interior ci, dacă vreţi, despre două interiorităţi de naturi diferite, cu totul divizate şi înghesuite de regizor în două identităţi separate - Ed Bloom, tatăl şi Will Bloom, fiul. Tatăl este, aşadar, o fiinţă care trăieşte în poveste la un asemenea nivel încât se confundă complet cu ea, devine povestea. Fiul este atât de străin de toate acestea încât la începutul filmului nici nu vorbise cu tatăl său de ani de zile, fiind cu totul convins că are în faţă un om iresponsabil, o sumă ambulantă de baliverne cu ajutorul cărora se sustrage de propria sa familie şi de "realitate".
Metafora titlului este esenţială în înţelegerea relaţiei dintre cei doi şi reprezintă o cheie a filmului - peştele cel mare, acela în jurul căruia gravitează două sfere de semnificaţie: în primul rând, nu se lasă niciodată prins. În al doilea rând, el există întotdeauna ca o legendă perpetuă a fiecărui luciu de apă - în orice lac adevărat există un peşte legendar, dorit de toţi pescarii şi subiect al celor mai multe poveşti şi snoave.
Ed Bloom nu s-a lăsat niciodată prins - pentru fiul său, asta înseamnă că nimic din ceea ce el sau familia sa a avut de oferit nu l-a interesat. Pentru Ed, în schimb, asta înseamnă că oamenii, viaţa, situaţiile, discuţiile, trăirile, toate acestea au fost prinse de el; a plecat şi a venit întotdeauna atunci când a vrut el sau când a trebuit, iar acest "trebuie" a fost mereu mânat de un sentiment al onoarei şi a datoriei faţă de individ şi faţă de trecut, niciodată luat în abstract sau dedus din convenţie.
Viaţa lui Ed Bloom este o sumă de legende şi de mituri. Fiecare acţiune importantă din existenţa sa are un preţ şi o răsplată la fel de mare ca în poveşti, totul cu ecouri foarte importante în dezvoltarea "personajului". Devenirea lui Ed Bloom este foarte uşor de urmărit, relaţia cauză-efect este limpede, cristalină, rezonantă la el, în special din cauză că tot ceea ce i se întâmplă îl învaţă, în loc să-l schimbe. Ed Bloom e născut într-un anumit fel, iar viaţa nu face decât să-l şlefuiască. Will Bloom trăieşte (şi reprezintă în primă instanţă) într-o lume a adaptării fondului după formă, o lume fluidă şi inconsistentă, în care individul este axat pe asumarea exteriorului ca metodă de adaptare. Ed Bloom trăieşte într-o lume mai aşezată, în care relaţiile nu se uită, dar se stabilesc mult mai greu, în care regulile se respectă numai dacă nu contravin unei imagini de sine foarte clare, în care toate acţiunile par a avea o anumită înţelepciune în spate.
Ce face acest film atât de bun, în fond? Cred că este vorba despre lipsa de judecată valorică explicită între aceste două lumi. Nimic nu ne spune, ca la copii mici - "iată, vedeţi, ce frumos gândeşte bătrânul şi cât de limitat şi opac e tânărul!" Ambele instanţe sunt însufleţite de o asemenea naturaleţe şi lipsă de spirit pedagogic încât ajungi să le crezi pe amândouă în acelaşi timp. Nu e vorba de nici un fel de antagonism ci, după cum spuneam la început, emisfera mitică şi cea fizică a personalităţii ne sunt prezentate în deplinătatea lor - esenţiale (altfel spus, pe un picior de egalitate indivizibil).
Situaţia de fond este aceea a unei crize - moartea iminentă a lui Ed Bloom. Avem aici o clipă finală în care totul pare o scurgere lentă a vieţii în faţa ochilor unui muribund dihotomic - Ed, care îşi povesteşte pentru ultima oară existenţa şi Will, care o ascultă cu adevărat. Iar deplinătatea personajelor face ca transformarea lui Will din final să nu marcheze definitiv o limită, ci să reprezinte în mod clar o reconciliere, o cădere de acord a două realităţi. Ed primeşte libertatea şi îşi ia forma reală din mâinile fiului său, care îl înţelege şi îi înglobează viaţa în a sa.
Dependent de poveste m-am trezit când, la ora 23, priveam cel de-al cincilea film fantastic dintr-o anume zi. M-am întrebat "Ce Dumnezeu fac?! Chiar mi-am pierdut ziua în felul ăsta?" Şi, în acelaşi timp, Don Johnston şi Ed Bloom au ridicat din sprâncene.