După atâtea orori văzute în ultima vreme, iaca o comedie pe bune la care ne putem distra cinstit. Filmul lui Andrew Fleming nu începe prea sus, dar creşte de la o clipă la alta, culminând cu un spectacol exuberant de teatru, unde glumele sfârâie ca untul în tigaie. După ce a făcut furori în acest an la Festivalul Sundance, filmul intră şi în sălile româneşti.
Începe în cămaşa de forţă a reţetei - To Sir, with Love, Dead Poets Society şamd -, dar te descumpăneşte cumva pentru că nu urmează reţeta. E adevărat, acest profesor de teatru cu un nume imposibil pe care toată lumea îl poceşte, Dana Marschz (totul se pronunţă, inclusiv "z"-ul), nimereşte într-o clasă ca o junglă, în care vietăţile de toate etniile sunt pregătite să-l apuce de turul pantalonilor.
Evident, profesorul cu frizura à la Bee Gees reuşeşte să-şi calmeze relativ repede elevii, capacitându-i la montarea unei piese de teatru scrise de el şi care e o continuare a lui Hamlet.
Reţeta se dovedeşte a fi o reţea destul de elastică, scenariul elaborat de Fleming împreună cu Pam Brady (care a scris, printre altele, trei episoade din South Park - cea mai bună referinţă!) musteşte de întorsături de situaţie care ne arată că nimic nu e ce pare a fi. De exemplu, dificilul Octavio, mexican dur pe care ţi-l închipui vânzând droguri la colţul şcolii, nu provine dintr-o familie de mafioţi, ci dintr-una de intelectuali.
Şi nici sequel-ul pe care-l scrie Marschz nu e o porcărie. "Păi, parcă mureau toate personajele la sfârşitul primei părţi", îi spune nevasta interpretată de Catherine Keener. "I have a device", răspunde soţul (care, printre alte belele - cursul de teatru se va închide, ia bani puţini de la şcoală, elevii sunt nişte sălbatici - trebuie să se îngrijească şi să-şi lase soţia gravidă). "Device"-ul este, de fapt, o maşină a timpului.
Judecând după histrionismul profesorului - care nu e sărac cu duhul, dar are un stil aparte de a juca teatru când nu te aştepţi (Steve Coogan face aproape un tur de forţă, de parcă s-ar da în montagnes-russes), spectacolul ar trebui să fie un fiasco iar actorii să primească ouă în figură, ca primarul românesc (sic) violentat de consilieri cu proiectile de 40 de bani.
Realizatorii au inspiraţia de a păstra elementul-surpriză pentru final, iar spectacolul, în care Iisus Christos se întâlneşte cu Hamlet, fetele dansează pe Rock me, sexy Jesus, iar personajele zboară prin aer şi se bat cu săbii laser ca în Star Wars, e o culme a genului comic.
De mult n-am mai văzut o comedie atât de bine scrisă, cu găselniţe inteligente şi trucuri eficiente. Printre acestea, apariţia surpriză a lui Elizabeth Shue, as herself. Ei bine, "se făcea" ca Elizabeth Shue s-a săturat de Hollywood şi îşi găseşte de lucru tocmai în Tucson, Arizona, ca asistentă medicală, pentru că, spune ea "cererea de asistente este mare".
Apariţia lui Elizabeth Shue, împreună cu reclamele de la începutul filmului şi piesele de teatru realizate după filme celebre cu care profesorul încearcă în van să dea lovitura, constituie o ironie discretă, dar benignă a show business-ului.
Dar Hamlet 2 e mult mai mult decât o colecţie de referinţe şi de frustrări pentru că reuşeşte să te facă să râzi de la un moment dat aproape încontinuu. Pe lângă scenariu, al doilea mare atu sunt actorii - începând cu cei mari - Steve Coogan, Catherine Keener, David Arquette, Elizabeth Shue - şi terminând cu adolescenţii. Ce-i drept e drept: actorii au şi ce juca.
Hamlet 2
Regia: Andrew Fleming,
cu: Steve Coogan, Catherine Keener, David Arquette, Elizabeth Shue, Amy Poehler, Joseph Julian Soria.