Ar fi trebuit să-l vedeţi pe Steve Coogan în excepţionalul A Cock and Bull Story, al lui Michael Winterbottom, o pseudo-încercare de ecranizare a romanului neecranizabil al lui Laurence Sterne, The Life and Opinions of Tristram Shandy - în fapt, o lungă discuţie irezistibilă (pe platou) concentrată asupra actoriei, creaţiei, rolurilor, egourilor supradimensionate, sexului, copiiilor, iubitelor, fiiilor, taţilor, bărbaţilor, femeilor şi părţilor anatomice demne de interes. Liber în interiorul unei partituri unice şi provocatoare, cu dialoguri sardonice şi autoironii nesfârşite, britanicul Steve Coogan avea prilejul să-şi desfăşoare mimica versatilă, vocea expresivă şi stăpânirea registrelor multiple, pentru care a fost asemănat cu Peter Sellers.
Chiar şi fără acest termen de comparaţie, e uşor de observat însă că, în cazul lui Hamlet 2, new entry pe ecranele noastre mai ales ca specie (e un "independent" aterizat direct de la Sundance, ceea ce distribuitorii se cam feresc să ofere publicului), Coogan e atuul filmului. Dana Marschz, personajul lui, este un actor neîmplinit, al cărui unic succes a fost spotul publicitar pentru un medicament anti-herpes, în care zâmbea tâmp, pieptănat à la Don Johnson în Miami Vice. Disperat de ingratitudinea slujbei - profesor de Dramă la un liceu obscur din Tucson ("Oriunde te-ai duce, o să-ţi fie mai bine decât aici", îi spune el la un moment dat unui elev) -, el are parte zilnic de ciocniri între idealurile sale profesionale (artă, inspiraţie, entuziasm, Dead Poets Society, Mr. Holland's Opus sau orice fărâmă din Shakespeare) şi bombănelile insolente ale unor elevi apatici. Coogan ştie să pună sare, piper, idei şi firesc în cele mai tembele situaţii, de la escapada cu elevii după care se trezeşte trântit gol şi mahmur pe o canapea în câmp, apoi e luat de poliţie, până la vizita la clinica de fertilizare, unde o întâlneşte pe Elizabeth Shue lucrând ca asistentă medicală pentru că s-a săturat de showbiz (un critic american a scris că, la cât am revăzut-o pe ecrane în ultimii ani pe fosta protagonistă din Leaving Las Vegas, probabil că s-a angajat cu adevărat într-un spital) şi la momentul în care nevasta îl anunţă că e însărcinată, că pleacă cu altul şi că oricum e steril.
Cea mai simpatică secvenţă rămâne însă cea a scrierii piesei Hamlet 2. Ideea lui, a unui music-hall care învie protagoniştii din Hamlet, îi intersectează cu Einstein şi îi pune să cânte "Rock Me, Sexy Jesus", având drept coloană sonoră muzica unei trupe gay, este atât de kitsch, stupidă şi deplasată încât prinde de minune la elevii surescitaţi care se răzbună astfel pe un director de liceu obtuz şi isteric. Dacă filmul e condus destul de ezitant de un regizor - Andrew Fleming - care n-a strălucit prin nimic până acum (The In-Laws, The Craft, Dick), el îşi exercită farmecul şi degajarea mai ales prin ce nu se întâmplă, ci se sugerează pe ecran. Story-ul revizitat al profesorului dezamăgit (care aminteşte vag de Dangerous Minds sau chiar de Fame) nu face prea mulţi bani, dar compensaţia vine din jocul lui Catherine Keener şi Amy Poehler, care îl completează excelent pe Coogan, din dialogurile inteligente şi săgeţile aruncate în multiple direcţii. De la reclamele stupide la remake-urile tâmpite care au virusat Hollywood-ul, de la obsesia fertilităţii, care transformă sentimentele sau orgasmul în incidente minore pe calea spre reproducere la argumentele comerciale care sufocă orice dedicaţie actoricească, filmul înaintează pe un ton deştept spre deznodământul de altfel previzibil. Prin urmare, o excelentă reconfortare de weekend.
Hamlet 2, SUA, 2008.
Regia: Andrew Fleming.
Cu: Steve Coogan, Catherine Keener, Amy Poehler, Elisabeth Shue, David Arquette, Skylar Astin, Phoebe Strole, Melonie Diaz.