Aşa că, să nu mâniem pe Dumnezeu şi să ne bucurăm că ne-am prins şi a patra Palmă la cingătoare. Dar, după ce-am spart de plinte paharele de şampanie golite, când ploaia de confetti s-a potolit şi majoretele s-au dus la culcare cu soţii legiuiţi, să şedem strâmb şi să cugetăm drept la problema Megatron-ului.
Asemănările cu Lampa cu căciulă, al lui Radu Jude, sunt frapante - dar absolut întâmplătoare, dac-ar fi să-i dăm crezare lui Marian Crişan (şi de ce nu i-am da, oare?) că n-a furat de nicăieri şi a creat o operă 100% originală şi chiar mai mult decât atât. Conform alegaţiilor sale, povestea de faţă se coace de vreo trei ani, inspirată de un fapt cât se poate de real: o prietenă a sa, din Salonta, îşi duce în fiecare an copilul cu trenul la Oradea, pentru a-i sărbători ziua la McDonald's. Pornind de la această întâmplare, autorul s-a hotărât să transpună în imagini "o felie de viaţă", fără început şi fără sfârşit - sau, mai pe şleau spus, fără cap şi fără coadă. Aici e-aici. O povestire cinematografică poate oricând să sfideze canoanele conservatoare, optând la nivel formal pentru un demaraj brusc şi un final retezat - dar, în sinea ei lăuntrică, nu se poate lipsi măcar de respectarea unor reguli elementare. Chiar şi cele mai nonconformiste şi deconstructiviste filme respectă, în fond, anumite rigori imuabile, fără de care nu se poate spune că facem cinema, ci în cel mai bun caz exerciţii de cineclub.
Or, scenariul lui Marian Crişan se situează cam la nivelul unui sfert din drumul de la sursă (aici, situaţia de viaţă inspiratoare) şi vărsare (aici, atinsă prematur - în sensul de "s-a vărsat"). Motivaţiile personajelor sunt rezolvate doar parţial, la nivel clişeistic: mamă şi fiu părăsiţi de soţ/tată, frustrare şi tensiuni, efort şi sacrificiu de a însenina viaţa copilului, jucărie mult dorită. Mulţam - am mai văzut. Acum, Crişan ar fi trebuit să intervină cu propria lui creativitate, dezvoltând şi completând dramaturgic aceste premise - şi n-o face (nici măcar în parametrii foarte limitaţi ai formatului de paisprezece minute, care simplifică, dar nu scuteşte!). Practic, toate cele trei puncte de sprijin ale scenariului sunt complet ratate - şi anume:
* Absenţa tatălui. Se rezumă strict la ieşirile nevrotice ale copilului şi la conflictul cu mama: el insistă să-l cheme şi pe tată la ziua lui, iar ea, marcată de despărţire, găseşte pretexte să se eschiveze. În lipsa spaţiului dramaturgic necesar unei evoluţii ample, era nevoie de o idee cu adevărat sclipitoare, un cârlig care să închidă ingenios cercul structural. Nu există - nici măcar în facticea rezolvare a celei de-a doua probleme - şi anume:
* Pierderea portofelului. Rateu monumental. Aici se afla cu adevărat axul central al acţiunii - comasând, datorită scurtimii, plot-point-ul şi middle-point-ul într-unul singur. Va să zică, pe drum, banii pentru sărbătorire şi cadouri au dispărut. Tensiunea problemei e dezamorsată din start prin reacţia vânzătorului de la McDonalds, neverosimil de îngăduitor şi zaharisit de zâmbăreţ (fals şi din scriitură, şi din interpretare - Erwin Simensohn), şi distrusă mai departe prin previzibilul telefon dat tatălui, şi înmormântată o dată cu rezolvarea: tatăl iute va veni, consumaţia va plăti, mama-n sec va înghiţi, puştiul mult s-a veseli - ei şi?
* Megatron-ul propriu-zis - jucăria de Happy Meal pe care şi-o dorea copilul. E bla-bla-bla putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire! Lipseşte nu numai din stocul McDoland's-ului din film, ci şi din filmul de pe ecran. La început, băiatul aruncă într-o doară că vrea şi un Megatron. Bun. În local, vânzătorul de butaforie diabetică se duce să vadă şi vine cu regretul că nu mai au Megatron, numai Biotron. Puştiul, nu, că el vrea Megatron. Ei, şi cum credeţi că se rezolvă? Simplu - mămica zice: "E, daţi-mi un Biotron". Îi dă un Biotron şi copilul, mucles. Gata. Jucăria nu e potenţată nici explicit (ca în rutinierul, dar corectul, Jingle All the Way), nici in absentia (cum ar fi fost mai eficient şi convingător), e doar o vorbă spusă de câteva ori. Îndrăznesc să presupun că tocmai asta a urmărit Crişan - un acroş fals, investind cu semnificaţii aparente un flecuşteţ prozaic (ca în excelentul Joi, al lui Hadrian Marcu) - dar procedeul respectiv funcţionează cu totul altfel, nu aşa. Greşeala lui (simptomatică pentru întregul scenariu, ca şi întregul film, la toate nivelurile) e că începe şi nu termină... Finalul străluceşte printr-o absenţă incredibilă - practic, filmul ia sfârşit acolo unde abia putea să înceapă, după ce-şi încropise, cu chin cu vai, câteva premise căznite. Şi, când să înceapă povestea... Au interpretat: Gabriela Crişu... - adică flöshqueee...!
Toate aceste defecte sunt prea grave, numeroase şi sistematice, ca să se poată prezuma şansa unui rateu momentan, ceea ce ameninţă cu un diagnostic realmente alarmant: Marian Crişan nu ştie să scrie scenarii. De-acum încolo, se impune să înveţe - şi până atunci (fiindcă un scenarist nu se face peste noapte!), să colaboreze cu scenarişti profesionişti, sau măcar talentaţi. Ori, de ce nu, să se concentreze doar asupra regiei.
Căci, pe partea regiei, lucrurile stau un piculeţ mai bine. Povestea e urmărită clar şi corect, aplicându-se din nou, deşi vizibil mai stângaci decât la Porumboiu, Muntean sau Puiu, procedeul plan-secvenţelor - cel mai interesant fiind rapelul deliberat la Intrarea unui tren în gară al fraţilor Lumière, ca o mică cochetărie prin care Marian Crişan ne reaminteşte că nu se ambiţionează, în fond, să facă un film artistic, sau măcar să ne spună o poveste, ci doar să filmeze o fleică de viaţă, de la mama ei. Cu actorii se descurcă aşa şi-aşa. Gabriela Crişu e firească, iar micul Maxim Adrian Strinu pare să aibă date certe (cel puţin după hazul şi spontaneitatea care-l caracterizează în viaţa reală, cu condiţia să nimerească pe mâna unui regisor care ştie să lucreze cu copiii - adică, o rara avis la noi, deocamdată...)
Aici, greşeala lui Crişan e că supralicitează momentele de tensiune fără a şti cu adevărat să aducă interpretul amator în starea emotivă adecvată, şi nici nu poate (fiind îngrădit de limitele temporale ale filmului) să schiţeze, măcar, o acumulare graduală a tensiunii, dincolo de care să se simtă frustrarea legitimă a copilului părăsit de tată. În consecinţă, bietul băiat tot începe să zbiere hodoronc-tronc la maică-sa, pierzându-şi candoarea infantilă sub o nedorită impresie de isterie răzgâiată, iar cele două certuri, care ar fi trebuit să reprezinte noduri dramatice ale filmului, sunt cele mai false secvenţe - şi e păcat, fiindcă la un moment dat chiar începuse să se acumuleze puţină tensiune (fără rezultat, din păcate): în imaginea trecerii podului cu bicicletele, prima dintre cele două secvenţe reuşite ale întregului film. Nici Damian Oancea, în rolul şoferului de furgon, nu-i tocmai rău, dialogul lui cu Maxim aducând o undă momentană de naturaleţe.
Se mai remarcă imaginea lui Tudor Mircea, pastelat-expresivă, cu accente impresioniste (reuşite speculări ale efectelor de lumină în contre-jour). Ar fi de dorit, totuşi, să fie clar faptul că filmatul cadrelor fixe cu camera în mână nu se face nici el oricum, oriunde şi oricând: în Moartea domnului Lăzărescu, sau în filmele Warner Bros din anii '70, se baza pe nişte structuri estetice ale stării de real riguros construite - altfel, devine obositoare şi derutantă, ca în primul cadru al Megatron-ului, unde ne tot întrebăm de ce se hâţână aşa casa cu personajele: e o rulotă în mers, sau o barjă pe apele înspumate ale Ampoiului?
E fatal, aşadar şi prin urmare, să ne întrebăm - totuşi: de ce? Din inerţie? Cel mai probabil; filmele româneşti aşa-zis "minimaliste" cu adevărat bune din ultimii ani au tăiat brazdă, iar juriile internaţionale încă mai plutesc pe aburii răspândiţi de Mungiu, Puiu, Porumboiu şi Muntean - aşa că accidentul acestui Palme d'Or de caterincă trage un semnal serios de alarmă: ar fi cea mai mare greşeală să credem că putem merge la nesfârşit în siajul celor de mai sus, aplicând mecanic formulele născute din talentul lor autentic, când noi habar n-avem de meserie - şi nici străinii nu se vor lăsa păcăliţi a doua oară. Cum spuneam în finalul analizei la 4 luni, trei săptămâni şi două zile, minimalismul aparţine momentului şi artiştilor care l-au creat, nu e nici perpetuu, nici o haină bună la toate, care să-i vină ca turnată oricui încearcă să facă film. A ne legăna în dulce-amăruia lui iluzie ar fi cea mai mare greşeală cu putinţă.
25 septembrie, 2008, h. 6:60-8:27
Bucureşti, România