Că în România există multe festivaluri de teatru ştiam; că, fiind (prea) multe, au început să se "calce pe picioare", nelăsîndu-i ipoteticului interesat decît o zi-două de odihnă între un drum la Timişoara şi unul la Galaţi (de exemplu), iar ştiam; că e posibil ca într-o singură lună să ai "pe agendă" opt festivaluri nu ştiam, însă, pînă în acest an, şi nici nu-mi închipuiam cum ar arăta o asemenea situaţie. În clipa de faţă, mă aflu, ca să zic aşa, în ea.
Mă abţin să reiau acum şi aici discuţia (lungă şi anostă, în fond) despre utilitatea festivalurilor. Evident că sînt utile - şi anume, nu doar pentru organizatori (în România, cu două-trei excepţii, instituţiile teatrale mari, mici şi mijlocii), pentru care constituie un bun prilej de a forţa niţeluş mîna ordonatorului de credite, mai dispus să subvenţioneze un "eveniment" decît producţia curentă, ci şi pentru artişti, care îşi văd reciproc spectacolele şi pot, astfel, să se "situeze" mai realist în peisaj, precum şi, în fine, pentru spectatori, care, în condiţiile dispariţiei cvasitotale a turneelor clasice, au posibilitatea să se delecteze şi cu alte opere decît cele produse de scena locală. (Nemaivorbind despre critici, care se pun la punct cu maximum de noutăţi în minimum - totuşi - de timp.) Problema reală este, după părerea mea, aceea că festivalurile tind să se substituie, încet-încet, activităţii teatrale obişnuite, ritmice, aşa zicînd cotidiene; ceea ce nu-i deloc firesc. Şi, pe termen lung, nici sănătos.
Dincolo de orice considerente însă, parametrul principal după care trebuie judecat un festival (acum îmi dau seama că întotdeauna am folosit pluralul - parametri - şi că nici nu ştiu dacă acest substantiv cam ţeapăn nu e cumva şi cam defectiv, dar contez pe faptul că Academia Română e prea ocupată cu altele ca să-i pese de limba cu acelaşi nume, la fel ca şi, din păcate, vorbitorilor respectivei limbi) şi dezideratul cel mai important căruia el trebuie să-i răspundă este beneficiul efectiv - profitul, ca s-o spun de-a dreptul - ce decurge pentru comunitate din existenţa lui, a festivalului. Pentru că, dacă e vorba ca locuitorii urbei-gazdă să se aleagă, pentru fondurile "vărsate" către teatru atît direct, pe bilete, cît şi indirect, prin impozite, doar cu două-trei (sau cinci-şase) spectacole "bifate" în plus, afacerea nu este, în termeni macro-sociali, tocmai rentabilă; şi nici în termeni strict economici.
De pildă, în Europa normală, un festival se organizează (pe lîngă toate motivele/scopurile amintite la început) pentru a aduce, în oraşul cu pricina, turişti; adică, bani. În vederea atingerii acestui ţel concret (care - culmea! - nu impietează cu absolut nimic asupra vederilor, convingerilor, credinţelor ş.a.m.d. estetice ale artiştilor implicaţi), festivalul se organizează vara, la începutul toamnei sau în miezul iernii, în preajma Anului Nou, cînd potenţialii spectatori sînt (încă) în vacanţă; apoi, el are un "chichirez" - o temă, un program etc. - care priveşte nemijlocit oraşul în chestiune şi/sau pe locuitorii săi. Festivalul de la Avignon (ca să iau exemplul cel mai celebru în domeniul teatrului) a fost "implantat" la Avignon de către întemeietorul său, Jean Vilar, pentru că acolo există, în Palatul Papilor, un spaţiu cu formidabile virtu(alită)ţi teatrale, exploatate iniţial, de altminteri, pentru punerea în scenă a textelor clasice sau romantice; "modernii" au pătruns mult mai tîrziu în faimoasa Curte de Onoare. Altfel spus, nu se face festival de teatru absurd la Urziceni doar pentru ca să aibă şi Urzicenii festival, şi nici festival internaţional (fără temă, ăsta) la Tîrgu-Frumos doar fiindcă i s-a năzărit cuiva să-i integreze pe tîrgufrumuşeni în Europa. Sau, mă rog, se face - şi atît.
Nu mă apuc să înşir festivalurile româneşti de teatru - plasate, aproape fără excepţie, primăvara sau toamna, în toiul stagiunii, cînd se presupune că teatrul organizator munceşte din greu la spectacolele anunţate pentru sezonul în desfăşurare - şi tematica lor, cel mai adesea moştenită prin decenii şi neavînd nici un fel de legătură cu zona, regiunea, locul şi locuitorii lui; cum spuneam, ele au ajuns, de fapt, să înlocuiască turneele propriu-zise. Mă opresc doar - în ideea (idealistă) că exemplul bun e molipsitor - asupra unuia dintre cele mai tinere vlăstare ale acestei tot mai numeroase familii. El s-a născut la Sfîntu Gheorghe (Covasna), se numeşte TAMper2 (acronim cam bizar, anunţînd că organizator este Teatrul "Andrei Mureşanu" din urbe şi că evenimentul e structurat bipolar) şi a ajuns anul acesta, la mijlocul lui septembrie 2008, la a doua ediţie. Iniţiatorul său este actorul Florin Vidamski, director de aproape trei ani al TAM, iar finanţatorii (care merită din plin să fie menţionaţi) sînt Consiliul Local Sfîntu Gheorghe, Consiliul Judeţean Covasna, Ministerul Culturii şi Cultelor, Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Uniunea Teatrală din România. Principiul guvernator al festivalului este să aducă alături, într-o "confruntare" colegială, doi regizori, unul din România şi unul din Ungaria, fiecare, bineînţeles, cu un număr de spectacole reprezentative; de astă dată, cei doi regizori au fost românca Gianina Cărbunariu şi ungurul Viktor Bodó.
Spectacolele se joacă, evident, în limba lor de baştină, cu traducere simultană în idiomul celălalt; în felul acesta, spectatorii din Sfîntu Gheorghe - români şi maghiari (sau, ca să respectăm adevărul statistic, maghiari şi români) - pot să se bucure integral de oferta artistică, indiferent de graiul lor matern, şi pot, în acelaşi timp, să se apropie de o cultură "străină" (aşadar, teoretic, indiferentă, dacă nu ostilă), chiar şi fără să fie conştienţi de asta. Dar mai cu seamă pot să descopere că ocupanţii scaunelor vecine, care suspină sau rîd odată cu ei privind scena, sînt mai întîi semenii lor şi abia apoi - mult mai apoi - români, unguri sau (mai ştii?) patagonezi.