"Procesul lui Franz Kafka reprezintă o materie răscolitoare. În timp ce lucram la adaptare (Vinnai András şi cu mine), eram convinşi că vom descoperi sensuri noi. În piesa noastră, Jozef K. va fi înfulecat de maşinăria unei puteri obscure, necunoscute. K. va fi tocat. Ca multe alte momente, fraze şi idei, şi maşina de tocat a fost inspirată (vezi dispozitivul de execuţie) de opera lui Kafka." Toate aceste "sensuri noi", despre care vorbeşte Viktor Bodó într-un text argumentativ (una dintre "autodescrierile" propriilor spectacole, publicate în caietul-program al "Întîlnirii Teatrale TAMper2", 2008), nu sînt, însă, atît rodul unei explorări dramaturgice, cît rezultatul procesului de repetiţii la Teatrul "Katona József" din Budapesta, din care, în final, s-a născut spectacolul Mautocatamdispărut.
"Intuiţia de gîndire scenică, simţul estetic al actorului Keresztes Tamás, care interpretează rolul lui K., au influenţat pozitiv munca noastră şi, emanînd energii şi idei pozitive, ne-au impresionat de la o repetiţie la alta", spune Bodó, într-un mod foarte asemănător celui în care Gianina Cărbunariu vorbeşte despre lucrul cu actorii în spectacole ca Stop the Tempo sau mady-baby.edu. Inspirat, iniţiatorii TAMper2 au invitat anul acesta doi creatori de teatru la fel de apropiaţi ca strategie de lucru şi viziune asupra teatrului şi relaţiei lui cu viaţa, pe cît sînt de diferiţi ca estetică scenică. Trăind cu un picior în lumea cinematografiei (a jucat în cîteva foarte apreciate filme neconvenţionale) şi cu celălalt în universul teatral, Viktor Bodó e sinteza ideală între, să zicem, Ostermeier şi Pommerat, creatorul unui teatru postdramatic ce face abstracţie de logica dramaturgiei şi a narativităţii scenice, în spiritul căreia am fost crescuţi, în favoarea unei construcţii fracturate, similicinematografice, schimbînd registrul stilistic, de la o scenă la alta, într-un eclectism rudă bună cu (în sensul istoric pozitiv al termenului) kitschul.
Ca şi Afrim, dar mult mai mult decît, Bodó refuză perspectiva monovalentă asupra lumii căreia îi răspunde teatral: nu doar a "marilor naraţiuni" a bărbaţilor albi şi morţi, ci şi a societăţii monoetnice, monorasiale, monoculturale, traversată de un unic discurs identitar. Mautocatamdispărut e un spectacol al urbanităţii metisate (cultural), în care scena cabaretului (în costume de anii '40) pe All That Jazz se întîlneşte, cu aceeaşi legitimitate, cu disco-nebunia tripată a "petrecerii avocaţilor". Civilizaţia clipei reduce "momentul" scenic, hăcuieşte trama pentru uzul unei respiraţii scurte, anticipează plictisul şi luptă împotriva lui, fentează pierderea concentrării deschizînd cutie după cutie cu bomboane şi surprize. Fără ca între ele să se ţeasă fundamentala relaţie cauză-efect: nimic nu duce la nimic şi nimic nu se naşte din nimic, universul n-are cauzalitate, logică şi nici, pe cale de consecinţă, caracter previzibil. Cea mai veche artă (sau meserie?) din lume, calată pe noua, prezenta realitate a vieţii şi receptării - realitatea lipsei de sens, altul decît cel al propriilor simţuri. Mautocatamdispărut e un soi de trip continuu, alimentat de drogul absurdului, într-un decor cu o prezenţă fizică pregnantă şi aparenţă, pe alocuri, de cabinet de curiozităţi, jucat cu inteligenţă actoricească de o trupă solicitată corporal şi muzical în egală măsură cu obligaţiile strictamente textuale (ca text, Mautocat... are o existenţă mult mai puţin ofertantă decît cea de spectacol). Un trip sau un coşmar - cu societatea de invidizi tîmpiţi şi agramaţi care ne toacă zilele.