La începutul documentarului Mon meilleur ennemi / Duşmanul duşmanului meu semnat de Kevin Macdonald (Last King of Scotland), biograful lui Klaus Barbie spune un lucru cu care ar trebui să fim de acord: "Cînd era mic, Barbie nu părea ca va deveni un monstru." Afirmaţia ar trebui să fie teribil de şocantă dacă nu ar fi teribil de comică: oare cum arată un monstru cînd e mic?! Biograful continuă: "Provenea dintr-o familie săracă..." Implicaţia e limpede (şi nu mai puţin naivă): monştrii nu pot proveni decît din familii bogate! Hitler, Stalin, Pol Pot, Ceauşescu, Idi Amin şi Saddam Hussein erau, toţi, progeniturile unor aristocraţi cu caleşti şi castele.
Klaus Barbie a fost unul dintre cei mai cruzi torţionari nazişti. Există - inclusiv în filmul lui Macdonald - destule mărturii că ceea ce făcea el, în beciurile SS, depăşea cu mult "fişa postului": spărgea cu sadism dinţii victimelor, ucidea cu mîna lui prizonierii, ordona execuţia unor copii... Acest fir de anchetă (documentară) nu este urmărit, totuşi, în film; Macdonald este mult prea ocupat să demonstreze că Barbie a fost recuperat de americani, după terminarea războiului, şi pus să lucreze pentru ei sub acoperire. Acest aspect a fost speculat copios chiar de avocatul său, Jacques Vergès - personajul principal al altui (excelent) documentar recent, L'avocat de la terreur. La procesul din 1987 Vergès a încercat (fără succes) să mute întreaga responsabilitate pe seama războiului, a ordinelor venite de sus şi, mai apoi, a statelor "democratice" care l-au ascuns pe Barbie şi l-au folosit în activităţi anti-teroriste. Cîte o figură feminin-pacifist-democratică din SUA apare pentru a acuza administraţia americană de atunci (din perioada Războiului rece) că a avut un criminal pe ştatul de plată... Absolut previzibil, nu se găseşte niciun "avocat" (à la Vergès) care să spună că de vină nu era administraţia SUA, ci războiul şi filozofia (străveche) care spune că scopul scuză mijloacele.
Mon meilleur ennemi este un film care te ţine (deşi greşelile de traducere te încurcă, nu o dată, serios!), dar care nu pune degetul pe rană. Rămîi cu întrebarea perfect validă: dacă scopul nu scuză mijloacele, cum ar trebui să lupte o democraţie cu terorismul?