O istorie umană - Mon meilleur ennemi

Cazul cel mai interesant dintre cele înfăţişate în documentarul lui Kevin Macdonald e pledoaria lui Jacques Vergès în favoarea lui Klaus Barbie. Vergès susţine că Barbie e un om vinovat, dar nu e mai vinovat decît un ofiţer rus din invazia Afganistanului, decît un ofiţer francez în Algeria sau decît un ofiţer american care bombarda satele vietnameze cu napalm. Dacă acele episoade pot fi trecute cu vederea, nici un ofiţer SS nu ar trebui să fie condamnat pentru îndeplinirea unei sarcini într-o politică specifică celui de-al Doilea Război Mondial. La fel, într-unul din interviurile prin care e prezent în film, Barbie spune că el a uitat viaţa sa din Război, că de-atunci s-au comis milioane de alte crime în alte războaie, crime rămase nepedepsite, şi că, astfel, lumea întreagă ar trebui să treacă peste rolul său, de a fi fost o roată în mecanismul SS.

În ceea ce spun, atît avocatul francez cît şi inculpatul, Barbie, nu mint. Doar că nici nu spun tot adevărul. Dacă ar fi să judecăm după principiile date de ei, atunci niciodată nimeni nu ar mai fi responsabil de nimic. Aici este problema morală a filmului, una care se dezvăluie treptat, indirect, adică fără o subliniere voită, din off, a realizatorului, ci din interviurile cu Barbie, cu fiica sa, ori cu Vergès: cine poartă responsabilitatea unei acţiuni, chiar dacă ea e înfăptuită într-un regim militar, la comanda unui superior, şi cum poate fi rezolvată o astfel de situaţie.

În faţa unor exemplificări precum cele înscrise în proiectul The Holocaust, Persecution in Europe 1933-1945 (o serie de şase documentare în care sînt prezentate în imagini de arhivă lagărele şi practicile naziste de exterminare în masă, precum şi consecinţele sau memoria actuală derivate din existenţa unor lagăre precum cele de la Auschwitz ori Majdanek), privitorul ar putea fi necontenit tentat să exclame - "ce orori! e inuman!" Însă, în acelaşi timp, el trebuie să realizeze că tot ceea ce se petrece pe ecran - în secvenţe filmate în acele vremuri - este rezultatul unor acţiuni gîndite şi îndeplinite de oameni. Graniţa dintre uman şi inuman este întotdeauna solidă şi este definită de măsura în care omul participă în mod voit la o acţiune. Şi întotdeauna participă voit!

Pînă la urmă, în orice univers uman alegerea este posibilă. A alege să nu alegi să comiţi o crimă sau un rău nu e doar o găselniţă existenţialistă, la fel cum nu e doar o găselniţă nici exemplul extrem dat de existenţialişti în vederea ocolirii unui rău: atunci cînd nu e culpă voinţa proprie de a face rău (în cazul ăsta treaba e clară!), aşadar atunci cînd cuiva i se ordonă săvîrşirea unei acţiuni malefice, întotdeauna există o cel puţin opţiune prin care executantul poate evita totul - sinuciderea. Odată întrat într-o horă a răului, oricine devine responsabil de tot răul respectiv. Libertatea de implicare este totală, responsabilitatea este totală.

În cinematografele noastre poate fi văzut acum un documentar despre una dintre figurile care au determinat sau au întreprins torturi sau planuri de extincţie precum cele pe care le vedem în documentarele din seria Holocaust. În regia lui Kevin Macdonald - cel care a mai vorbit despre un personaj sinistru în The Last King of Scotland, un film de ficţiune despre dictatorul ugandez Idi Amin Dada, - Mon meilleur ennemi vorbeşte despre viaţa fostului ofiţer SS Klaus Barbie, aşa cum a fost ea determinată de mişcările politice occidentale în jumătatea secundă a secolului douăzeci. Un documentar de nouăzeci de minute care te ţine cu sufletul la gură. Odată că filmul prezintă atît aventura prinderii criminalului de război de către statul francez (şi de aici aspectul de thriller), cît şi modalitatea în care Barbie a fost utilizat de către guvernul american şi de către guvernul vest-german în acţiuni împotriva mişcării comuniste, conform ideii că duşmanul duşmanului meu îmi e prieten, cel puţin cîtă vreme e folositor (unde se vede cît de curvă e politica).

Prima linie a filmului - prinderea lui Barbie - porneşte de la misiunea pe care germanul o avea în anul 1942 în Lyon. Era şeful Gestapo-ului local şi trebuia să organizeze lupta împotriva Rezistenţei franceze. Metodele folosite în această operaţiune i-au adus un supranume elocvent: "măcelarul din Lyon". Dincolo de mutilarea psihică a unor familii franceze, dincolo de torturarea şi uciderea unora dintre reprezentaţii mişcării de rezistenţă, crima primă pentru care era urmărit era aceea de a fi trimis la moarte patruzeci şi patru de copii evrei aflaţi în orfelinatul de la Izieu. A doua linie a filmului, lucrul pentru serviciile de spionaj americane şi germane, povesteşte aventurile europene şi sud-americane ale lui Barbie după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

Interviurile cu Barbie sau cu fiica sa ridică probleme de morală şi de atitudine deosebite. Poveştile spuse de un senator american (o doamnă) sau cele spuse de fostele cadre CIA care l-au recrutat pe Barbie deschid porţi rareori vizitate în politică. Iar finalul filmului, absolut formidabil, prezintă procesul lui Barbie din 1987, unde îl întîlnim pe Jacques Vergès - eroul unui alt documentar văzut pe ecranele româneşti, L'avocat de la terreur, - şi unde sînt redate secvenţe din ceea ce înseamnă o pledoarie marca Vergès, ceva ce nu prea întîlnim nici măcar în povestea pe care Barbet Schroeder i-o dedică avocatului francez. Toate acestea fac din Mon meilleur ennemi un film care trebuie văzut.