Un cadru din primul sfert de oră al filmului (în staţia de metrou, Max văzut din spate, mergând înainte spre trei personaje dubioase) îi marchează provenienţa 3D Shooter - dar în continuare avem surpriza de a constata că nu e nicidecum un blockbuster năzbâtios ca atâtea alte adaptări de jocuri video, benzi desenate, sau nici măcar, ci o încercare de a reformula povestea mai mult pe axa conţinutului decât a acţiunii, inclusiv pe tema motivului faustic, amintind în primul rând de Angel Heart - la care face trimitere motivul ninsorii declarat false, mai ales într-un alt cadru-marcă din segmentul introductiv. Iese un fel de struţocămilă doldora de calităţi şi defecte, în genere compensatorii. Partea proastă stă eminamente în poveste - schematică, previzibilă, cu veleităţi de originalitate forţată.
Partea bună vine de la regia lui John Moore, surprinzător de precisă şi expresivă (în comparaţie cu futilele remake-uri după Flight of the Phoenix, 2004, şi The Omen, 2006) până la limita când sare calul, căzând în ridicol (mai ales în motivul valkiriilor, îngrozitor de prost făcute: nişte ciori semi-umanoide jumulite, din fum cartonat, cu beculeţe-n chip de ochi - şi complet inutile: sfârtecă o tanti, zvârl un nenea de la etaj, şi fâlfâie-n fundalul protagonistului când îl macină conştiinţa; da' de rezolvat ceva la nivel dramaturgic, nema).
Totuşi, dincolo de toate aceste neîmpliniri epice, filmul are stil şi atmosferă, şi imprimă o stare substanţială de thriller sumbru, în care vulnerabilităţile sufleteşti transformă eroul invincibil într-un semi-antierou. Mark Wahlberg, în rolul titular, e pietros în sens bun - rece, economic, discret-încruntat, în contrast cu durerile interioare (şi totalmente şablonarde) care-l animă, completat armonios de Chris "Ludacris" Bridges, în poliţistul Jim Bravura (dracu' să mă ia dacă pricep ce-or fi vrut cu numele ăsta aiuristic, nepotrivit cu personajul nici direct, nici pe dos, nici la trozneală). Beau Bridges e un negativ stereotip, în schimb Amaury Nolasco reuşeşte să compună un accesoriu malefic credibil şi destul de original - chiar şi fără tatuaje. Păcat că Olga Kurylenko e o Nataşă pe cât de sexoasă, pe-atât de rizibilă - noroc cu Mila Kunis, care mai drege cât de cât coada la ibric, în rolul răzbunătoarei surori. Şi mai păcat e că se fâsâie diabolismul feminin al lui Kate Burton (dar noroc cu secvenţa de după genericul final, care promite un sequel vârtos în juru-i - aşa că nu daţi fuga la budă, că nici nu ştiţi ce pierdeţi!)
14 octombrie, 2008, h. 17:00-17:35
Bucureşti, România