Cluj? MAN.In.Fest 2008! A doua zi

Ca-n orice festival cu "de toate pentru toţi", ai ce să vezi. Ghinionul (sau opţiunea?) Festivalului MAN.In.FEST ar fi că are "de toate pentru foarte puţini", şi asta fiindcă nu mulţi au răbdare cu experimentul artistic, aşa cum apare el în formule de teatru-dans extrem contemporan şi de instalaţii multimedia nevăzute până acum de către români... Aşa că e absolut normal ca, de exemplu, din patruzeci de spectatori, cinci să fie încântaţi, opt contrariaţi, zece nedumeriţi, cinci plictisiţi, unul enervat, unul foarte curios iar restul de zece să plece indiferenţi. Asta e!

Hai mai bine să vedem cam ce fel de spectacole au putut să stârnească reacţii de genul ăsta. Primul din ele a fost Dancing with ten legs, care s-a jucat de trei ori în decursul zilei de luni, probabil pentru că dura foarte puţin. Cincisprezece minute de performance germano-englezesc - asta a fost coproducţia celor de la "Treakle Performance", la care publicul s-a înghesuit ca la desert. Pe scurt, a fost aşa: lumea intra în sală, aştepta de jur-împrejurul spaţiului de joc, închis între patru pereţi, după care intra în scenă, foarte aproape de actori. De fapt, atât de aproape, încât puteai vedea fără probleme cei doi păianjeni care se căţărau pe corpurile goale ale celor doi actori. Ideea era ca mişcările lor să se muleze în funcţie de drumul pe care insectele îl urmau pe trupurile lor, aşa încât păianjenii să rămână mereu în centrul atenţiei. Şi dacă tot nu pare destul de ciudat, atunci află că totul a fost un omagiu închinat lui Freddy... Freddy, adică un alt treilea păianjen, trecut în nefiinţă.

La prima vedere, îţi venea să pleci imediat, râzând ironic. Dacă, însă, aveai răbdare să înţelegi spectacolul în limitele genului său (să-i spunem "joacă de-a abstractul"?), puteai vedea că nu e nimic dincolo de primul strat, dincolo de ceea ce se vedea. Aici, nu conta decât jocul delicat al controlului şi influenţei, aşa cum reieşea din explorarea trupului de către păianjen, fără nici un soi de poveste sau metaforă. Era pur şi simplu un joc superficial şi improvizat, sub semnul interacţiunii abstracte cu publicul. O fi el cel mai puţin complex, profund şi inteligent spectacol, din festival, dar rămâne, cu siguranţă, cel mai neconvenţional, seducător şi "picat de pe lună" de până acum.

Ceva mai târziu am fost la Capturing Gil-Gulim, one-womanŁ-showŁ-ul coregrafic al Nataşei Trifan. Este o româncă stabilită cu mulţi ani în urmă în SUA, unde a fondat compania independentă de teatru-dans "Natasa Trifan Performance Group", cu scopul de a explora performance-uri inovative şi de a îmbunătăţi experienţele publicului prin teme care să pună pe gânduri. Bine, asta scrie în pliante şi caiete-program, dar spectacolul în sine a fost chiar foarte departe de a pune pe gânduri la modul "oau, ce interesant"...

Ca şi la Milwhite, producţia olandeză din prima zi de festival, nici aici n-am fost în stare să înţeleg mai nimic fără caietul-program, unde abstracţiunile scenice sunt explicate atât de clar. Ceea ce, la urma urmei, e ridicol pentru autorul spectacolului, oricare şi de oriunde ar fi el. Abia când citeşti, afli că tocmai ai văzut, de fapt, o metaforă despre eşecul omului de a comunica la nivel transcendental şi temporal, cu toate că spectacolul în sine nu lasă vizibile decât nuanţe neconvingătoare din această temă pretenţioasă.

Dacă te limitezi strict la ceea ce ai văzut pe scenă în Capturing Gil-Gulim, poţi vorbi cel mult despre o înşiruire de secvenţe vizuale, cu salturi de la mişcări lente, sculpturale, la dansuri vioaie, cu elemente de balet contemporan. Da, puteai specula tema genezei, cu citate din pictura renascentistă (imaginea proiectată în fundal cu nudul femeii, încolăcită în poziţia unui fetus), sau tema apoteozei şi deriziunii, specifică teatrului postbelic (sincronizarea mişcării nudului din fundal cu mişcarea dansatoarei din scenă, îmbrăcată în zdrenţe). Dar a lipsit o minimă ţesătură narativă, necesară ca să calmeze această inflaţie obositoare de metafore. Problema e că lipsa unui story n-a fost compensată prin nimic care să-ţi fure privirea şi auzul, mai ales că spectacolul se lăuda a fi multimedia, cu impact vizual...

Vorbim, deci, de încă un spectacol de imagine care a riscat prea mult în joaca cu metaforele. Ştiu, nu semnificaţia a contat pe scenă, ceea ce trimite la chestiunea libertăţii de creaţie, care a dezvoltat o estetică a "neînţelesului", incontestabilă valoric chiar şi la noi, mai ales în teatrul-dans. Dar aşa ceva încurajează, pentru epigoni, un fenomen periculos: libertatea de a nu mai trebui să justifici ceea ce faci pe scenă. Iar această ocolire asumată a facerii-ĄdeŁ-sens, a motivării, poate duce la un fel de hazard al construcţiei de spectacol. În numele lui, nu-i aşa, poţi crede că scena poate să conţină oricând elemente în plus, sau că scena se poate lipsi oricând de cele deja prezente, fără ca efectul spectacolului să fie altul. Asta am văzut la Nataşa Trifan, dincolo de evidenta virtuozitate a coregrafiei care, iată, n-a fost de ajuns ca spectacolul să fie mai mult decât... spectaculos.

Şi încă ceva: dacă tot nu ţi-a plăcut spectacolul, nu aplauda de pomană; nu încuraja regizorul să creadă că a făcut o treabă minunată, când, de fapt, nu mai ai nevoie de nimic ca să te convingi că mai bine rămâneai acasă. Deocamdată, primele zile de spectacol ale Festivalului MAN.IN.FEST s-au ales cu destul de multe comentarii nefaste (pe măsura spectacolelor, de altfel), ceea ce e inegal cu entuziasmul aplauzelor. Nu?