Cluj? MAN.In.FEST! A patra zi

Tare greu îmi venea să cred că festivalul mai putea prinde viaţă, după atâtea zile de ezitări şi scârţâieli. Puteai da vina pe toţi şi pe toate, de la preţul biletelor la căldura din sală, de la autorii spectacolelor la organizatorii care i-au invitat. Dar acum altfel stau lucrurile; mai degrabă aş zice că s-au mai aşezat. De "vină" sau "ezitări" nu prea mai are rost să vorbim, fiindcă ziua de miercuri ne-a luat piatra de pe inimă. Adică MAN.In.FEST-ul ăsta abia acum a început. Să vedem cât o duce...

A patra zi (miercuri 22 octombrie 2008) a început în stradă, în inima Clujului (b-dul Eroilor), unde pictorul lituanian Ilgvars Zalans a venit cu un street performance cum nu prea vezi pe la noi. Mai precis, cu un moment de pictură stradală, lucrată în ulei pe hârtie lucioasă, pe care a început s-o picteze în miezul zilei, pe trotuarul înţesat de trecători. Ceea ce n-a fost tocmai neinspirat, fiindcă lumea s-a strâns ca la urs să vadă cei 15 m² de hârtie vopsită în fel şi chip, dezordonat, non-figurativ, intens cromatic, în maniera expresionismului abstract postbelic.

Sigur că nu analiza stilistică a acestui happening i-a fascinat pe trecători, ci faptul că, la Cluj, te opreşti în loc ca să vezi cum un pictor îşi aruncă vopselele pe pavaj, cum le întinde în transă cu palmele şi tălpile, ca-n documentarele biografice cu artişti pătimaşi. N-a durat decât o jumătate de oră, timp în care toţi acei spectatori involuntari (studenţi, copii, bătrâni, taximetrişti, ospătari, negustori) au avut, vrând-nevrând, măcar o clipă de mediaţie asupra artei, ca act de viaţă insolit, rupt de cotidian şi plin de culoare. Astfel că, dintre toate evenimentele festivalului de până acum, a fost unicul exotic cu adevărat, care i-a ispitit pe spectatori să-l descopere, rând pe rând, dincolo de prejudecăţi. Era destul să urmăreşti, la întâmplare, drumul unei linii de culoare, ca apoi să te trezeşti pătrunzând în lumea ameţitoare a imaginii şi să vezi cum linia iniţială se încalecă cu altele, în compoziţii hipnotice de curbe. Şi dacă tot nu era de ajuns pentru neobişnuitul momentului, Zalans a încheiat cu o explicaţie poate şi mai năucitoare: tabloul întins pe pavaj e o donaţie către foştii regi ai României... Bizar, inedit, complex, deci la fix într-un festival ca MAN.In.FEST.

Lumea s-a înghesuit şi în sala Muzeului Etnografic, acolo unde urma să aibă loc Klepsydra (tr. Hourglass), producţie a Companiei poloneze "A Part", în regia lui Marcin Herich. Aclamată de unii şi desconsiderată de alţii (atmosferă de festival...), one-woman-show-ul actriţei Monika Wachowicz a lăsat, în orice caz, destule urme în minţile spectatorilor clujeni. Şi bine a făcut, pentru că rar vedem recitaluri de teatru-dans bine lucrate, bine păstrate de-a lungul a mai multor reprezentaţii, dincolo de orice discuţie despre concepţia sau ritmul în sine al spectacolului.

Aici avem de-a face, în sfârşit, cu o poveste. Mă rog, cu spunerea unei poveşti, căci întreg spectacolul devine epilogul unei relaţii de iubire sfârşită dureros. În scena goală, însă, nu vedem decât femeia, îmbrăcată în haine negre bărbăteşti, de care se dezbracă şi pe care le aşează, încet, pe podea, pentru a lua forma trupului bărbatului pierdut. Mai degrabă se înţelege că a murit, ţinând cont de faptul că "klepsydra", în poloneză, înseamnă şi "necrolog". Astfel că totul se consumă sub presiunea aducerii aminte a ritualului erotic dintre cei doi, pe care actriţa îl dansează mimând prezenţa fizică a partenerului. E un recital interiorizat al iluziei deşarte, al cuplului absent, al gesturilor pierdute, încheindu-se cu dezbrăcarea totală a femeii.

Practic, tot ce se întâmplă pe scenă e un ritual tandru al singurătăţii şi al dezbrăcării, dar mulţi au fost dezamăgiţi că totul curge simplist, previzibil şi trăirist. Altora le-a plăcut tocmai poetica intimă a mişcărilor, văzând în această lentoare a gesturilor o interpretare emoţionantă şi echilibrată. La fel mi-a plăcut şi mie, ca şi cele câteva efecte coregrafice, ca metafore vizuale (vezi, de exemplu, mişcarea rapidă a picioarelor în sensul manuşelor de ceas, ca trecere brutală a timpului), la care contribuie jocul umbrelor şi efectul sonor al lovirii trupului de podea. Superbă şi pentru muzica spectacolului - înregistrare live a unui concert jazz la pian, din care se aud gemetele de extaz ale pianistului, ceea ce tulbură şi mai mult impactul dramei.

În 2008, spectacolul a primit premiul juriului Festivalului Teatrelor Independente din Polonia pentru "intransigenţă în viziunea scenică a singurătăţii". La Cluj ar merita un premiu pentru "primul spectacol din festival în care am văzut actorie cu adevărat expresivă"...