Decent - Schimb valutar

(Atenţie: Textul reproduce pasaje importante din film!)

E mai bine

Faţă de Logodnicii din America, în Schimb valutar e mai mult cinema şi mult mai puţin circ. Fiind şi Tudor Voican implicat în acest proiect, scenariul fiind creaţia sa, după o idee de Cătălin Cocriş, tind să cred că plusul de cinema i se datorează şi acestuia, istoriile sale pot stimula atingerea onestităţii cinematografice după un rateu copios. Însă filmul nu scapă total de plonjeuri în derizoriu, latura socială a povestirii fiind deseori îngroşată fără niciun rost. Sau, dacă rostul era acela de a obţine un umor detensionant, relaxant, atunci acest scop a fost complet ratat. Şi cum penultimul film al lui Nicolae Mărgineanu a fost un fiasco, mi-e teamă că palierele acestea parazitare au fost aduse de domnia sa pe ecran. Ori, pe de altă parte, dacă ele existau în scenariu, capacitatea regizorului de a fi decantat povestea e destul de subţire.

Ce e prin film

Pentru Emil, un tip obişnuit din provincie, cu nevastă, copil, unica speranţă de a ajunge la un trai decent stă în ideea de a pleca în Australia cu familia (nu vă speriaţi, nu e "Australia" lui Haneke înfăţişată în Der Siebente Kontinent, aici e Australia adevărată!). Vinde tot ce are şi încearcă să emigreze printr-o firmă din capitală. Cînd să schimbe leii în dolari pentru a-şi întocmi dosarul de plecare, e ţepuit! Pe-acasă nu mai poate da, trebuie să o scoată la capăt. Spune familiei că e plecat în Germania şi caută să-şi rezolve problemele în Bucureşti. E sfătuit şi îngrijit de Lili, o basarabeancă, studentă la drept, care practică prostituţia pentru a se întreţine şi pentru a-şi face relaţii.

Despre persuasiune. Ipostaze (I)

Pentru a fi plauzibilă, orice poveste are nevoie de susţinere în punctele ei cheie. Chiar dacă cineva găseşte cele mai promiţătoare mobiluri pentru a săvîrşi un lucru, dacă premisele respective sînt rostite anapoda, nu vor convinge pe nimeni. Dacă e vorba de plecarea unei familii româneşti obişnuite în Australia, motivul tre' să fie legat de greutăţile sociale autohtone. Disponibilizări, lipsa locurilor de muncă, speranţe zero, coşul zilnic aproape gol. Pentru a crede în nevoia de plecare a familiei, greva din debutul peliculei, precum şi ceea ce implică aceasta, sînt premise acceptabile. Greva putea fi reprezentată mai puţin clişeatic, fără sloganuri ordinare, fără atitudinea de precupeţe a participanţilor. Putea fi mai puţin prozaică introducerea în film, dar, totuşi, merge. Însă, odată cu pătrunderea în dimensiunea socială a istoriei de pe ecran, se va activa din ce în ce mai des sistemul de protecţie împotriva tuşelor groase.

E destul de greu să credem că după patru ani de studii în capitală, în pragul licenţei, Lili vorbeşte atît de pregnant graiul moldovenesc. Glasul său e strident şi, în funcţie de starea personajului, pare un şuierat sau un chicotit compact. De la o vreme poate fi deranjant. Pentru a obţine un efect de culoare potrivit nu cred că pînza trebuie întînsă la maximum, pînă în punctul în care trăinicia sa e intens încercată.

Despre persuasiune. Ipostaze (II)

E o societate de rahat, tot felul de şmecheri aşteaptă să înşele. Însă odată produsă înşelăciunea, odată pierdut totul, panta decăderii ar trebui să aibă hotar, cel puţin din punct de vedere cinematografic. Iar măsura de echilibru ar trebui să fie ceea ce este necesar în poveste pentru a reliefa o stare sau o situaţie. În ceea ce priveşte Schimb valutar, această măsură nu pare a avea vreo importanţă. E suficient să vedem că unii dorm pe băncile gării sau pe podelele unor spitale pentru a înţelege că e vorba despre mizerie socială, că nivelul de degradare vitală e ridicat. Cînd în spital începe tărăboiul, cînd un clan de romi se împiedică de cei lungiţi pe coridoarele spitalului şi vrea să dea buzna în sala de operaţie pentru a fi alături de confratele lor suferind, e cam mult. Deja e prea demonstrativ, devine agasant, devine ieftin, iar efectul e invers, de respingere, nu de înţelegere. La fel, e vorba de vînzări (ilegale) de chitanţe, de prostituţie, poliţia mai intervine ici şi colo, îi mai cară pe unii la secţie, televiziunea tre' să îi filmeze, e bine să existe presiunea asta pe eroul poveştii, că odată filmat familia sa poate afla că e un mincinos. Însă chiar nu e nevoie de întrebările şi insistenţa domnişoarei reporter. Ele strică tensiunea de moment, artificializează cazul.

Despre persuasiune. Ipostaze (III)

Finalul filmului e punctul de maximă incandescenţă în sensul precizat mai sus.

Recapitulare: Emil pierde toată avuţia familiei. Se vede nevoit să îşi facă singur dreptate şi, în astă goană recuperatoare, el se transformă. Din vînat devine vînător - sau din ţepuit devine ţepuitor. Treptat se desparte de sine, moralitate, conştiinţă, nimic.

Dacă bărbatul ar fi fost prins de poliţie, cazul "Emil" ar fi avut o închidere elegantă. Ar fi plătit pentru toate nelegiuirile comise şi ar fi meritat soarta asta! Iar pentru spectatori, care vor fi de partea lui Emil şi după metamorfoză, prinderea sa era un bun subiect de meditaţie. Totuşi, chiar şi soluţia pe care o avem acum pe ecran e în regulă, însă e greu de înghiţit modul în care ea este servită. În autobuzul care face legătura între poarta de îmbarcare şi scara avionului, cînd să se îmbarce în cursa care l-ar fi transportat în Australia (în aeronavă se aflau şi soţia sa şi fiul său), unul dintre cei ţepuiţi îl recunoaşte pe infractor. Ar fi fost firesc să intervină autorităţile, să vadă ce şi cum. Era o lecţie înţeleaptă şi pentru Emil: pînă la urmă îl recunoscuse cel căruia îi furase o sumă infimă, cîţiva dolari, ar fi fost prins pentru o găinărie. Nu se petrece nimic de genul acesta, ci, dimpotrivă şi din nou, bălăcăreala inundă ecranul. Pe scara avionului ţepuitul îi rupe cămaşa lui Emil şi banii acestuia încep să fîlfie pe pista aeroportului. Nici asta nu determină intervenţia autorităţilor - în ceea ce putea fi o replică la sfîrşitul lui The Killing de Kubrick. Începe goana după bani pe lîngă avion. Ca apucaţii, pasagerii avionului încep să alerge pe pistă pentru a strînge cîteva bancnote. Se calcă în picioare. Aşa ceva era plauzibil, poate, dacă se întîmpla totul în gara din Simeria, prin 1990, cînd străinii mai aruncau pachete de gumă de mestecat pe peron ca să vadă spectacol. Însă în ditamai aeroportul, către finele anilor '90 (Lili foloseşte un Nokia 5120), e greu de digerat o asemenea ispravă. Plus că pe toată gogomănia asta e articulată morala filmului - cum că banu' strică omu', că devine o brută, o fiară, gata să îşi renege familia (Emil îşi îmbrînceşte copilul pe pista aeroportului). Un final tras de păr.

E mai bine pentru că...

Schimb valutar are şi momente de cinematografie veritabilă. De exemplu, ca să îşi ducă la bun sfîrşit marea lovitură (ţeapa secolului, ca să zic aşa), Emil merge la bancă, agaţă o familie de vîrstnici care aveau imediat nevoie de dolari, iar banca le putea oferi serviciul abia după o zi; le spune poezia, le dă întîlnire peste o oră, merge la piaţă, apoi îi rezolvă. În film lucrurile apar astfel: Emil discută cu bătrînii lîngă bancă, se înţeleg că se vor vedea peste o oră în acelaşi loc. Urmează o secvenţă filmată la persoana I, în care vedem - prin ochii lui Emil, aşadar - tarabele dintr-o piaţă, undeva în apropierea Crăciunului. E o secvenţă lungă şi te întrebi ce vrea să spună. Ca să îi păcălească pe bătrîni, imediat ce se reîntîlnesc, Emil intră cu banii în bancă, îi pune în servietă, îmbracă un costum de Moş Crăciun şi iese liniştit cu sacul în spate. Devine clar ce a făcut în piaţă şi, pentru situaţia aceasta, e o tratare cinematografică elegantă. Niciun cuvînt, doar imagini în mişcare.

O circumstanţă aparte

Cel mai interesant aspect legat de film, cel care pentru mine a fost decisiv în a acorda filmului o notă de trecere (un şase plin) e legat de subiect. Oricîte gropi sînt în cale, oricîte acolade aiurea sînt deschise în film, subiectul mi-a reţinut atenţia. Chiar dacă intuieşti că Emil se va schimba, chiar dacă pînă la a fi înşelat nu ai vreo surpriză (titlul filmului şi dorinţa familiei de a pleca în străinătate fac destul de evident ce se va petrece), rămîn întrebări sîcîitoare pe tot parcursul filmului: se va răzbuna, o va scoate la cale, va reuşi să plece, cum îşi va duce intenţiile spre un sfîrşit favorabil? Răspunsurile virtuale la aceste întrebări sînt suficient de atrăgătoare încît piedicile de pe drum să poate fi trecute mai uşor. În sensul acesta ajută şi replicile, ajută şi actorii. Cei în urmă sînt prezenţi în roluri şi destul de convingători per total, deşi, în afara lui Cosmin Seleşi (Emil) şi a Alionei Munteanu (Lili), partiturile sînt unidirecţionale şi fiecare intervenţie a lor e identică din punct de vedere al atitudinii, astfel că surprize nu prea avem - Valentin Uritescu (socrul urîcios), Rodica Ionescu (soţia devotată), Patrick Petre (copilul sensibil, uşor neglijat). Între personajele-emblemă, Doru Ana beneficiază de o formulă mai articulată, ca poliţist atoateştiutor, dar cam plictisit. Andi Vasluianu e o prezenţă discretă, deşi esenţială în film - hoţul. E bine folosit în poveste, îi şade bine aura misterioasă, din umbră emană o putere mai mare.