Noul film al lui Nicolae Mărgineanu, Schimb valutar, spune povestea lui Emil (Cosmin Seleşi), un muncitor din Mizil care, după ce e dat afară de la fabrică, se hotărăşte să emigreze în Australia împreună cu soţia şi copilul. Vinde tot ce are şi, cu banii într-un săculeţ purtat direct pe piept, pleacă la Bucureşti. De cum ajunge, pică în plasa unui şmenar (Andi Vasluianu) şi rămîne fără nimic. Emil nu îndrăzneşte să-i spună soţiei sale ce s-a întîmplat; îi spune că a plecat să muncească în Germania şi că de-acolo continuă să facă aranjamente pentru iminenta lor emigrare. De fapt, doarme prin parcuri bucureştene, apoi prin spitale, apoi în garsoniera unei prostituate din Chişinău (Aliona Munteanu) care devine singura lui prietenă. Munceşte pe unde apucă şi stă la pîndă în faţa caselor de schimb valutar, sperînd să-l găsească pe şmenarul care l-a nenorocit. Într-un tîrziu îl găseşte, îl urmăreşte pînă acasă şi îl omoară. După care devine el însuşi şmenar. Tranziţia e o junglă. Ori eşti pradă, ori eşti prădător. Q.e.d.
Demonstrativismul ăsta e un defect. Povestea lui Emil are o rotunjime care nu e rotunjimea vieţii (în viaţă, poveştile rareori se rotunjesc aşa), dar nici a artei de calitate, ci a vieţii închise într-o schemă care-i înăbuşă orice mister şi-i aplatizează orice adevăr la nivelul cîtorva clişee (tranziţia-junglă, pradă-prădător) pe care spectatorului nu-i e greu să le ia acasă (pe post de "mesaj"), pentru că tot cu ele a şi venit. E ceea ce aş numi "realism subţire", pentru a-l diferenţia de realismul adevărat al lui Puiu, Muntean sau Mungiu. Realismul subţire al lui Mărgineanu şi al scenaristului său, Tudor Voican, urmăreşte o idee convenţională despre "realitatea românească", pe cînd realismul adevărat urmăreşte acea "înţelegere superioară a umanului" despre care vorbea recent Paul Cernat, deplîngînd absenţa ei din romanul românesc contemporan. Puiu, Muntean sau Mungiu se întreabă în permanenţă: "Care e problema acestor personaje? Care e problema lor de fond?" şi nu se mulţumesc niciodată cu răspunsurile uşoare (tranziţia, comunismul). Ei fac un pressing continuu pe adevăr. De aici constatarea cu adevărat tragică spre care ne conduce Moartea domnului Lăzărescu: nu aceea că în spitalele româneşti sîntem trataţi cu nepoliteţe şi chiar cu nepăsare, ci aceea că, în România ca peste tot, murim printre oameni vii cărora - chiar dacă sînt politicoşi, chiar dacă "le pasă" - le pasă mai mult de vieţile lor decît de moartea noastră. De aici şi momentul acela din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, cînd Otilia îl ia la rost pe prietenul ei - cu neglijenţele lui sexuale şi asigurările lui galante că o va lua de soţie în caz că "rămîne" -, revoltîndu-se împotriva unor inechităţi şi a unor constrîngeri care, oricît de tare s-ar fi agravat din cauza lui Ceauşescu, datează cu mult dinaintea lui. Şi, în primul rînd, de-aici capacitatea formidabilă a acestor personaje de a ne convinge de realitatea lor. Nu aflăm prea mult din istoriile celor doi protagonişti din ...Lăzărescu, dar nu ne îndoim nici o clipă că le-au trăit - sînt grei de ele.
Nici muncitorul, nici prostituata din Schimb valutar nu au realismul ăsta adînc. Nu sînt nici atît de falşi încît să-l scoată pe spectator din convenţie, dar realismul lor nu e nici o clipă altfel decît convenţional: nu ţine de vreo înţelegere reală a umanului, ci de aplicarea corectă a unor convenţii "realiste" - adică de buna gestionare a unor clişee. Prostituata - care vorbeşte cu accent şi care, nefiind doar prostituată, ci şi studentă la Drept, îl consiliază pe Emil ca o avocată - e convenţional-comică şi convenţional-înduioşătoare. Convenţional e şi felul în care ea şi Emil se apropie unul de altul - mîncînd brînză cu pîine pe marginea patului ei, chicotind sub aşternuturile împărţite cast ş.a.m.d. Noaptea lor de sex e tot o convenţie - ceva ce trebuie să se întîmple între erou şi eroină. Întoarcerea lui Emil la locul crimei, la timp ca să întrezărească familia îndoliată a victimei, e o modalitate convenţională de a semnala remuşcările lui şi, concomitent, de a-l umaniza retroactiv pe şmenar (avea o familie). Nici unul dintre lucrurile astea nu e greşit din punct de vedere scenaristic, dar nici unul nu e interesant. Tipul ăsta de scriitură nu spune niciodată nimic surprinzător, nu descoperă nimic, nu creează viaţă, ci animaţie mecanică. Astea fiind zise, e cu siguranţă o scriitură de profesionist. Tudor Voican ştie să anime lucrurile - deşi acestea sînt de carton - şi e suficient de elegant încît să nu emfatizeze - să nu încerce să stoarcă patos din ele. Iar Mărgineanu regizează cu grijă: prin numărul de locaţii şi de personaje episodice, Schimb valutar e cel mai greu job al lui din ultima vreme, şi prestaţia lui e tot cea mai bună din ultima vreme. N-am crezut nimic din acest film, dar nu m-a plictisit şi nu m-a indignat. Mediocritatea lui e onorabilă.