Cel mai important eveniment dedicat textului naţional (de data asta, exclusiv contemporane), Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FDR) a fost precedat, a coincis şi este urmat de o lungă serie de alte festivaluri, unde nu s-ar spune că Festivalul Internaţional de Teatrul pentru Copii şi Tineret "Luceafărul"de la Iaşi (FITCT), desfăşurat între 5 şi 10 octombrie 2008 şi organizat de Teatrul "Luceafărul" din capitala Moldovei, a avut parte numai de spectacole pentru cei mici. O premieră ieşeană recentă a marcat debutul unui nou jucător la bursa teatrului independent: compania FaPT, care şi-a lansat proiectul RezidentArt, odată cu 4x4 al Alexandrei Badea, găzduit de un spaţiu neconvenţional, Baia Turcească. Între timp, la capătul celălalt al ţării, spaţiul "neconvenţional" al Casei Studenţilor devenea, în cadrul FDR, ţinta acţiunilor teatral-comunitare ale Tanga Project.
În dramaturgia contemporană, din România ca şi de aiurea, există două soiuri de piese: cele care au şi cele care sînt (dincolo de interpretarea moralei din "Predica de pe munte" din Evanghelia după Luca, 6, opoziţia dintre "a fi" şi "a avea" e fundamentul confruntării dintre cele două sisteme sociale care au marcat gîndirea politico-economice a ultimelor două secole, socialismul şi capitalismul). Textele care au sînt cele care, avînd (tot ce au nevoie ca să existe, încă din momentul creării), îşi sînt suficiente lor înşilor; cele care sînt ajung, de obicei, să fie prin punerea în scenă (fie şi în pagină) a unor dileme tranşabile, cu egală justificare, într-o direcţie sau alta, mai interesate fiind de lansarea unei întrebări decît de confortul unor răspunsuri.
Culmea paradoxului, dramaturgia logicii lui "a avea" capătă, cu ceva efort, statut de manifest militant, iar cea a lui "a fi" sfîrşeşte prin a fi considerată prea puţin scandaloasă ca să-i mai intereseze pe adepţii semipreparatelor semidigerate de protest social. Ca să fiu mai explicită, ultimele creaţii (scenico-textuale) ale lui Marthaler înclină spre "a avea", teatrul lui Sarah Kane "este" (şi poate, aşa, o să încetez să mă mai mir că la noi a fost montată de regizori "clasicizaţi").
La astfel de consideraţii asupra ideologiei dramaturgice actuale mă îndemnau, pe de o parte, pauzele de traseu dintre cele patru "capitole" ale spectacolului Alexandrei Badea de la Iaşi, jucat într-unul dintre cele mai extraordinare spaţii pe care le-am văzut la noi, fosta Baie Turcească din oraş, actualmente semiabandonată şi fără încălzire, dar vădind urme ale frumuseţii glorioase de altădată (şi unde, pentru că acum doi ani a fost unul dintre spaţiile Bienalei de Artă Periferic, pe pereţi stau încă desene ale lui Dan şi Lia Perjovschi), iar pe de altă parte, "bornele" itinerariului pe care Tanga Project şi-a condus spectatorii în ultima etapă a proiectului Evacuarea Casei Studenţilor.
Pentru piesele care au, metoda de scriere e relativ simplă: se citesc zece forumuri, musai dintre cele mai isterice; eventual, dacă există timpul necesar, se petrece o zi pe la piaţă, mergînd cu autobuzul (metroul e prea rapid şi timpul de conversaţie, cam redus), pe la cozile de la administraţiile fiscale sau alte locuri de pierzanie birocratică şi pe holurile vreunei universităţi, cu urechile larg deschise la ce se discută în nevoia de a umple timpii morţi. Se mai urmăresc nişte dezbateri şi o sesiune de ştiri televizive, iar numitorul comun al tuturor acestor puncte de vedere (care se va dovedi, inevitabil, cît se poate de isteric, la rîndul lui) va fi un haloimăs repetitiv de locuri comune despre cît de de rahat e viaţa postindustrială, cu precădere în România, ţara asta naţionalistă, tradiţionalistă, obsedată de Europa şi de steagul în roşu, galben şi albastru.
După cum spune autorul celor "20% dintre motivele pentru care urăsc 80% din arta politică", rezultatul (adică piesa în sine) va fi atît de politic, încît va uita, benefic, să mai fie şi artistic. Va fi colţişorul de defulare "înjuraţi aici", transformat, în final, în spectacol de teatru. În România, e greu de rezistat impulsului unui preaplin existenţial care te poate duce cu uşurinţă la imaginarea de scenarii anarhiste şi vise de incendiere apocaliptică, iar drumul metamorfozării acestui impuls în gest artistic e plin de meandre şi capcane, chiar şi pentru un regizor cu exerciţiul realităţii contemporane cum e Alexandra Badea, atunci cînd se lasă prea uşor purtată, în propriul text, de ţinte uşoare şi la prima mînă. Cea mai insistentă idee ce revine în spectacol e obsesia însemnelor naţionale, cu precădere steagul: "Mi-e foarte frică de steaguri. În oraşul nostru, primarul a decis să vopsească băncile în roşu galben şi albastru. Mie mi-e frică de roşu. De cînd mi-a venit ciclul... Eram în tabără... mi-a venit ciclul şi eu credeam că am să mor. În fiecare noapte mă rugam să-mi treacă... I-am promis lui Doamne Doamne că dacă mă face bine o să ţin post negru. După trei zile mi-a trecut... şi eu m-am ţinut de cuvînt. Trei zile după m-am trezit la reanimare... Numai tuburi în jurul meu şi pungi cu sînge... transfuzie perfuzie infuzie... Roşu, galben şi albastru. Trei culori cunosc pe lume. Ba eu cunosc mai multe". Unul dintre cele patru momente textuale (din care am citat mai sus) are drept unică temă tricolorul, în duetul monologal dedicat antonomiei dintre un fan al naţionalei şi un anarhist care, în esenţă, mîzgăleşte afişe de pe ziduri, unul e îmbrăcat în roşu, celălalt, în albastru, şi aruncă unul într-altul cu baloane galbene sau roşii pline cu apă, iar două dintre instalaţiile care însoţesc momentele live au drept laitmotiv problema "roşu, galben şi albastru" (una prezintă un pat improvizat dintr-un aşternut cu pernă, cearşaf şi pătură în respectivele culori). Actorii (Radu Ghilaş, Ana Hegyi, Vlad Baba, Cristina Florea, Cristina Bodnărescu, Alin Popovici) reuşesc, mai mult sau mai puţin, plierea pe o structură profund adramatică, însă, din păcate, prima victimă a lipsei de mister din 4x4 este spaţiul însuşi - Baia Turcească -, rămasă mai mult un decor decît un partener în construcţia semantică a unui spectacol oarecum sub propriul potenţial.
Arta oraşului
Nu acelaşi lucru s-a întîmplat, la Timişoara, cu fosta clădire confesională de pe fostul Bd. Tinereţii. Casa Studenţilor (CS) a fost, recent, retrocedată Episcopiei Romano-Catolice şi urmează să fie evacuată pe 23 decembrie 2008. Echipa tangaProject (formată din Bogdan Georgescu, Vera Ion, Andreea Eşanu, Selma Dragoş, David Schwartz şi Andrada Chiriac) şi-a instalat un cort în Piaţa Operei şi a petrecut o lună la Timişoara, încercînd să găsească împreună cu cei direct interesaţi un răspuns la întrebări ca: de ce e nevoie de Casa Studenţilor? Cum trebuie împărţite responsabilităţile pentru soluţionarea problemei? Care sînt aceste soluţii? Totul, plasat în contextul artei comunitare, unde exerciţiul identificării întrebărilor posibile (a punctelor sensibile) e mai important decît formularea teoretică a răspunsurilor. Community-based theatre e o metodă de abordare şi conştientizare critică a comunităţii cu instrumentarul teatrului şi o sursă de revitalizare pragmatică a acestuia prin conectarea directă la realitate. Ultimul episod al întreprinderii tangaProject l-a constituit un performance-itinerariu, în care spectatorii au fost conduşi pe un traseu sentimental în clădirea CS, în măruntaiele intime ale unui spaţiu a cărui existenţă a modificat radical conştiinţa unor tineri: cei din trupa Teatrului Thespis (o faimoasă trupă de teatru studenţesc), muzicienii pentru care CS punea la dispoziţie camerele de repetiţie, pasionaţii cineclubului etc. Inevitabil pătrunse de un uşor patetism (al vîrstei şi al situaţiei), poveştile lor construiesc un portret subiectiv al unui loc şi al unui timp, colorînd în nuanţele personalului o geografie altminteri banală, care capătă contur privită cu ochii celor care "s-au locuit" în Casa Studenţilor. Tema proiectului nu a fost punerea în discuţie a retrocedării în sine, ci chestionarea nevoii unui spaţiu precum Casa Studenţilor, dezvoltarea unei atitudini critice faţă de ceea ce ar părea aleatoriul deciziilor administrative şi faţă de responsabilitatea, la fel de administrativă, dar şi morală, faţă de cei direct implicaţi. Empowerment - asta a fost miza acţiunilor tangaProject: să utilizezi strategiile teatrale pentru a le da "putere celor fără de putere", pentru crearea unei platforme de activare a conştiinţei şi negociere civică. Iar dacă cineva are în vedere faptul că a face teatru nou nu echivalează pur şi simplu cu a pune în scenă texte noi (eventual în haine vechi...), tangaProject a făcut un pas uriaş (început cu iniţiative ca Rahovanonstop şi Construieşte-ţi comunitatea) înspre reinventarea acestui nou teatru.
Adevărul e că, în acest moment, Festivalul Dramaturgiei Româneşti (pentru prima dată, avînd în program exclusiv montări de text nou) a devenit, din Cenuşăreasă, prinţesă: dramaturgia contemporană şi autohtonă e frecventată cu din ce în ce mai multă pasiune şi atrage din ce în ce mai mult luminile reflectoarelor critico-instituţionale (nimeni nici n-ar fi visat, cu ceva timp în urmă, ca FDR să găzduiască, la aceeaşi ediţie, un proiect de teatru social şi două premiere absolute de piese româneşti; ei bine, s-a întîmplat anul acesta, cu Evacuarea Casei Studenţilor, poimîine alaltăieri şi Interzis sub 18 ani). Timişoara, locul unde teatrul (de limbă română) a arătat cum se poate da de trei ori (în trei ani, deh) peste cap ca să se transforme din artă moartă într-una pulsînd de viaţă (iar schimbarea ţine, ca de obicei, de oameni, de la cei doi directori la echipa secretariatului literar şi cea tehnică), nu mai e o oază de refugiu pentru exerciţiul noului, ci un barometru pentru presiunea sistemică a noului, ale cărui antene se întind de la Iaşi la Baia Mare şi de la Baia Turcească la Casa Studenţilor.