E nevoie de curaj pentru a organiza anual un Festival al dramaturgiei româneşti, cum este cel ajuns la ediţia a 14-a. Teatrul Naţional din Timişoara a crezut în acest proiect şi tânăra regizoare, devenită directoare, Ada Lupu crede în valorile tinerei dramaturgii, convocate cu precădere la această ediţie. E nevoie de curaj pentru că privind afişul curent, dramaturgia românească, tânără sau adultă, nu pare a fi o prezenţă care să sară în ochi. Refugiate în spaţii neconvenţionale (cu lăudabilă excepţie a Naţionalului bucureştean) poveştile dramatice ale tinerilor autori se adresează unui public de nişă, celor care se identifică uşor cu personajele mai mult sau mai puţin marginale, nemulţumite de toţi şi de toate, dar mai ales de adulţii foşti comunişti opaci şi mărginiţi sau de actualii profitori mărginiţi şi opaci, gata să se bucure de dreptul la libera circulaţie în Uniunea Europeană şi aiurea. În structurile dramatice mai evoluate, lumea capitalismului triumfător e la fel de netrebnică şi limitată ca aceea pe care au părăsit-o.
După ce am aplaudat capetele de serie - Stop the tempo de Gianina Cărbunariu, Îngerul electric, de Radu Macrinici, Amalia de Alina Nelega - reluarea aceloraşi scheme repetă în oglindă clişeele primei perioade ale literaturii de propagandă comuniste, când originea socială determina caracterul, iar conflictul evolua fără surprize confirmând maniheismul represiunii politice. Piesele văzute de mine anul acesta la Timişoara au confirmat impresia de ansamblu: fiecare poate fi discutată amănunţind ce e bun şi ce e doar schiţat, dar refuzul unei structuri dramatice coerente nu creează cine ştie ce deschideri revoluţionare, ci doar fragmente de haos. Suma sărăciilor nu dă bogăţie şi în comparaţie cu ceea ce ştiu din dramaturgia altor ţări postcomuniste, dramele româneşti mi se par handicapate de dorinţa de a surprinde trăiri valabile oricând, oriunde, ocolind ceea ce ar putea fi caracteristic pentru tranziţia românească. E nedreaptă, probabil, îndreptarea acestui reproş exclusiv spre dramaturgia tinerilor, pentru că şi dramaturgii adulţi sau "foarte adulţi" sunt la fel de zăvorâţi în metaforele obscure ale existenţei.
Regia tânără izbuteşte uneori, prin spectacol, să insufle viaţă în aceste scheme, cum a făcut Alexandra Badea cu Complexul România, alteori nu. De neînţeles mi se pare exerciţiul regizoarei Gianina Cărbunariu care şi-a sabotat cu mult zel propriul text, Poimâine alaltăieri. Concursul organizat de Festival, atelierele sunt, în acest context, acţiuni menite să stimuleze analiza lucidă, lipsită de complezenţă a fenomenului. Nu creativitatea sau talentul lipsesc în noua generaţie, dar fondul cârcotaş care hrăneşte opinia publică din România a pătruns şi în teatru. Revolta nu creşte pe acelaşi sol cu nevroza.
Când s-a lansat conceptul şi colectivul DramAcum lozinca iniţială a fost: "Ai o idee? Ţi-o facem!" Grupul iniţial de regizori îndrumaţi de profesorul Nicu Mandea nu cerea texte finite, se primeau rezumate şi chiar câteva scene din viitoarea dramă, urmând ca pornind de la o sclipire bună să fie elaborată forma finală. Membrii acestui grup ştiu prea bine că drama e un gen pretenţios sub raportul construcţiei (chiar când pare că se poate dispensa de ea). Este evident că realizările - atâtea câte sunt - ale tinerilor dramaturgi şi regizori datorează mult acestui elan. La început au fost şi idei şi disponibilitatea de le transpune scenic. Acum ideile au început să se repete, iar textele au rămas în majoritate schiţe ale unor posibile drame. În revista atent Cristina Rusiecki lansează patetic o întrebare la adresa criticilor de "vârste onorabile, care abundă mai mult sau mai puţin onest": "cât o să mai defilăm cu Caragiale, Sebastian şi când avem noroc, Ionesco?" Răspunsul e simplu: cât o să vrea ei să mai defileze cu noi, deşi nu pasul de defilare este principala lor calitate.