Cadru
Luna octombrie este legată, în Timişoara culturală, de desfăşurarea Festivalului Dramaturgiei Româneşti (FDR) - singurul festival de teatru din ţară dedicat spectacolelor pe text românesc. Aflat anul acesta la a XIV-a ediţie, evenimentul a găzduit, în perioada 4 - 12 octombrie 2008, peste 40 de manifestări, distribuite în secţiunile: concurs, satelit, laborator, concerte, lansări de carte, forum.
Selecţia
Consecventă liniei adoptate în ultimii doi ani, selecţia Cristinei Modreanu s-a axat - de data aceasta exclusiv - pe dramaturgia contemporană. Astfel, s-au pierdut din vedere două aspecte: festivalul este dedicat - dacă e să ne ghidăm după titulatură - întregii dramaturgii româneşti, nu doar celei actuale, şi, pe de altă parte, criteriul noutăţii nu este un garant al calităţii. Prin urmare, actuala ediţie s-a remarcat prin diversitate (de tematici, stiluri, abordări), dar, mai ales, prin discrepanţe majore privind calitatea spectacolelor invitate.
De evitat
Am simţit lipsa unei rigori în selecţie mai ales în timpul spectacolelor Nevasta lui Hans sau ce să caute un înger în oraşul acesta de Ion Sapdaru după Nichita Danilov, regia Ion Sapdaru la Teatrul Naţional Iaşi (de la care am plecat înainte de pauză), Chat de Ştefan Caraman, regia Dan Vasile la Teatrul Pi Buni Piatra Neamţ (text de duzină îmbibat de glume sexuale şi limbaj trivial fără miză, pe care nici măcar actorii excelenţi din distribuţie nu aveau cum să-l salveze), Ploaia care nu încetează de Theo Herghelegiu în regie proprie, Teatrul "Bacovia" din Bacău şi Teatrul "Inexistent" Bucureşti (un spectacol teribil de anost pe un text de acelaşi calibru), Deformaţii după texte de Mitoş Micleuşeanu, Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin şi Adina Zorzini, regia Marcel Ţop, Teatrul Luni de la Green Hours. La Stop the Tempo! - de Gianina Cărbunariu, regia Anton Korenèi, ICR Praga & Universitatea de Arte din Bratislava am regretat calitatea inferioară a spectacolului, care face un deserviciu textului important al Gianinei Cărbunariu. Festivalul ar fi avut de câştigat fără ele. Ar mai fi şi altele...
Direcţii valide
La polul opus, Urban Kiss, spectacolul de dans al lui Răzvan Mazilu de la Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian" e o poveste de dragoste amintind de Block Bach-ul lui Alexandru Dabija, cu evoluţia memorabilă a gimnastului Marius Urzică la cal cu mânere: inedită, estetică, profund poetică.
Multaşteptatul Mansardă la Paris cu vedere spre moarte de Matei Vişniec în regia lui Radu Afrim, Kulturfabrik Esch, s-a dovedit a fi spectaculos, comic, extrem de imaginativ, având în prim-plan bătrâneţea, confruntarea personajului Cioran - bătrân (Constantin Cojocaru într-un rol remarcabil) cu propria ex-genialitate, la care nu mai are însă acces, cu pierderea (fărâmiţarea) memoriei - un Cioran senil, grotesc, recăzut în trup. Bonusul afrimian la textul subtil al lui Vişniec cuprinde, printre altele, şi o infuzie de cântecele de un umor dement (Boucles d'or & co.).
Amalia respiră adânc de Alina Nelega (pus în scenă de Mariana Cămărăşan la Teatrul Act) e un text frumos ce surprinde stadii din destinul unei femei în comunism, amintind de pasaje din Gluma lui Milan Kundera. Jocul actoricesc foarte nuanţat al Cristinei Casian (răsplătită cu un premiu UNITER pentru Debut) îmbină naivitatea, inocenţa, credulitatea cu resemnarea.
Jocul de-a adevărul de Lia Bugnar, regia Dorina Chiriac şi Lia Bugnar la Teatrul Metropolis, impresionează în primul rând prin jocul sclipitor al Dorinei Chiriac, dar şi prin scenografia inventivă a lui Dragoş Buhagiar. Merită amintit afişul superb al spectacolului, mai ales într-un peisaj teatral românesc în care afişele de teatru se remarcă îndeosebi prin lipsă de idei şi conformism plicticos.
Spovedanie la Tanacu de Tatiana Niculescu Bran, regia Andrei Şerban, Teatrul Odeon înseamnă, prin subiectul şi perspectiva alese, un act artistic important şi necesar. Dincolo de jocul excelent al actorilor sau de regia în căutare continuă de modalităţi noi de exprimare, spectacolul te pune faţă în faţă cu realitatea românească actuală: o societate luată de ceafă şi târâtă prin mocirlă între globalizare şi primitivism, între hipertehnologizare şi ocultism de tip Mama Omida.
Din Spălătorul de creier, de Matei Vişniec, regia Ovidiu Mihăiţă, la auăleu - teatru de garaj şi curte, rămân textul superb (Teatru descompus sau Omul ladă-de-gunoi) şi jocul expresiv al Ioanei Iacob. Cântarea cântărilor, regia Cătălina Buzoianu, asociaţia Mnemosyne Marsilia e un spectacol frumos, susţinut de muzica live şi coregrafie. Fuck you, Eu.Ro.PA! de Nicoleta Esinencu, regia Alexandra Badea, Compagnie Europ'Artes Paris cuprinde frustrarea unei tinere într-un mesaj dur adresat tatălui. Mijloacele la care recurge regizoarea (tăierea părului cu foarfecele, călcarea în picioare a matrioşcăi, îmbrăcarea tricoului cu Che Guevara, arderea cravatei de pionier, înregistrarea video a discursului şi ruperea casetei MiniDV la final) exprimă ideea de revoltă. Un spectacol puternic!
În Amoc de Alexander Hausvater după Stefan Zweig, regia Alexander Hausvater, Teatrul Clasic "Ioan Slavici" Arad, misterul orientului îndepărtat, forţa de seducţie a unei lumi sub semnul opiului, exotismul amocului, resorturile care dau naştere diferitelor tensiuni şi pulsiuni se îmbină cu energia unică insuflată de regizor şi cu mijloacele scenice (artificii, fum, împuşcături etc.) folosite poate prea în exces. Merită menţionate decorul lui Onisim Colţa şi muzica semnată de Dan Simion.
Coca Blues de Peter Ioan, regia Cristian Ban, TNT e un spectacol de mare succes la public. Povestea este uşurică, dar bine închegată şi convingător jucată în spaţiul alternativ de la Porto Arte. O scenă frumoasă ar fi cea de iubire, nu explicită, ci doar sugerată prin picioarele care dezbracă în grabă partenerul. Am ratat poimâine alaltăieri (mea culpa, întârziasem patru minute), dar m-a bucurat gândul că publicul se înghesuie la teatru. Poate ar merita luată în calcul pe viitor posibilitatea de a juca de mai multe ori asemenea producţii.
Foarte bine gândită a fost introducerea montării afrimiene boala familiei m de Fausto Paravidino, TNT în programul festivalului. La fel Hold-yn Akbar de Radu Pavel Gheo şi Trei surori (un Cehov în spiritul textului regizat de Ada Lupu), au îmbogăţit oferta FDR.
Complexul România (piesa excelentă a Mihaelei Michailov), regia Alexandra Badea, TNB a reprezentat un moment de vârf al festivalului. Complexul România era un spectacol necesar, o răfuială cu trecutul comunist, dar şi cu prezentul fără miză, un text cu o poveste ce aminteşte de proza Hertei Müller. E o producţie care, prin dialogul direct cu publicul, pe care îl propune, forează în adâncul nostru, întrebarea "Où sont les pionniers d'antan?" insinuându-se sinuos în conştiinţa spectatorului. Merită văzut!
Ziua f... a lui Nils, un text de Peca Ştefan regizat de autor la Teatrul Luni de la Green Hours nu reprezintă o recurgere întâmplătoare la limbajul obscen, la înjurătura preferată a românilor, ci folosirea acestuia devine programatică, obsesivă, inflaţionistă cu efect de protest, acţiunea servind doar drept pre-text. Miza e lingvistică. E un spectacol vulgar-comic şi totuşi de luat în serios.
Portretul doamnei T, de Ana Maria Bamberger, regia Liana Ceterchi, ArCuB prilejuieşte întâlnirea cu o mare doamnă a teatrului românesc: Olga Tudorache, într-un recital actoricesc de zile mari, o poveste emoţionantă cu elemente biografice, o filă din istoria teatrului românesc. În sfârşit, Interzis sub 18 ani, de Mihaela Michailov, regia Ioana Păun, Teatrul Foarte Mic e o excelentă montare despre generation clash.
Selecţia Cristinei Modreanu reuşeşte astfel să ofere o privire de ansamblu asupra dramaturgiei româneşti contemporane, care arată, la ora actuală, ca un imens şantier: în căutare, în stare de provizorat, în continuă schimbare.
Premiere, evenimente, şantier
S-a păstrat, din convingere şi din raţiuni practice, opţiunea pentru locaţii alternative (Porto Arte, complexul comercial Bega, Muzeul de Artă, Taverna Sârbului). La spectacolele înghesuite în Studioul Teatrului Maghiar se ajungea trecând pe lângă şantierul din sala de spectacol a celor două teatre timişorene (aflată într-o renovare prelungită de prin luna mai). De altfel, atât Teatrul German de Stat Timişoara cât şi Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" au strălucit prin absenţă.
FDR a fost în acest an gazda mai multor evenimente notabile: două premiere absolute: poimâine alaltăieri de Gianina Cărbunariu în regie proprie la Teatrul Foarte Mic şi Interzis sub 18 ani de Mihaela Michailov, în regia Ioanei Păun, la acelaşi teatru. Decizia unui teatru bucureştean de a-şi muta două premiere la Timişoara mi se pare esenţială în înţelegerea locului ocupat de FDR în peisajul teatral românesc la ora actuală. Nu mai puţin spectaculoasă a fost prezentarea spectacolului Portretul doamnei T chiar de ziua actriţei Olga Tudorache.
Un eveniment fericit şi care s-a lăsat mult aşteptat a fost apariţia celor două volume ale cărţii Marianei Voicu despre istoria Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" Timişoara.
Mutarea concursului naţional de dramaturgie în cadrul FDR e, de asemenea, de bun augur şi firească, chiar dacă textul premiat, Bye-bye America de Carmen Dominte e doar o piesă oarecare, o poveste cusută cu aţă albă, construită pe diverse clişee şi cu deficienţe stilistice. Se impune întrebarea: ce se întâmplă pe şantierul dramaturgiei româneşti între un text de tipul celui proaspăt premiat şi unul scris de autori ca Gianina Cărbunariu, Alina Nelega, Mihaela Michailov, sau bunăoară, Matei Vişniec. De ce nu reuşeşte acest concurs să le atragă interesul celor din urmă?
Au existat şi anumite probleme de organizare (întârzieri lungi şi dese, suprapuneri, informaţii false privitoare la locaţii şi la orele de desfăşurare etc.) care pot fi evitate pe viitor, însă marketing-ul a funcţionat excelent, sălile fiind, de mai multe ori, arhipline.
Rămâne de văzut direcţia pentru care va opta următorul selecţioner unic, Mihaela Michailov (critic de teatru, dar, în acelaşi timp, un excelent dramaturg) şi în ce măsură va putea fi obiectivă cu spectacolele create pe propriile texte...