Omul creşte sub semnul poveştii încă de la naştere: mama îşi adoarme bebeluşul spunîndu-i poveşti, la grădiniţă înveţi poveşti în versuri, după ce ai trecut de clasele primare începi să citeşti poveşti mai lungi, mai complexe, care ajung la cîteva sute de pagini. Poveşti de spus la gura sobei, poveşti despre ce ai făcut astă-vară, povestea vieţii lui Chopin (exemplu luat la întîmplare). Facerea şi devenirea lumii sînt spuse prin poveşti. Viaţa umană se desfăşoară printre poveşti şi într-o poveste lungă de mii de ani. Povestea a devenit un dat al naturii umane; lipsită de ea, lumea şi-ar afla sfîrşitul mult mai repede decît prin bombe atomice sau acceleratoare nucleare.
De asta se ocupă şi Festivalul de Teatru de la Alba Iulia - de poveşti pentru copii şi oameni mari. Organizat de Teatrul Prichindel din Alba Iulia şi de Consiliul Judeţean Alba, în parteneriat cu alte instituţii respectabile ale oraşului (ce atrage prin vechiul său castru roman - musai de vizitat!), festivalul se află la a III-a ediţie, subintitulată "Provocări", acestea fiind întîmpinate cu aplauze de către public. Am descoperit un festival care a ales să fie cît mai divers, care a oferit fiecărui segment de public spectacolul dorit: animaţie, dans, commedia dell'arte, one-man show, teatru de păpuşi, workshopuri, spectacole-lectură etc. Şi, dacă mai era nevoie, s-a demonstrat din nou că, dacă există prejudecăţi faţă de activitatea culturală a provinciei, ele trebuie imediat aruncate la gunoi. Au fost invitate trupe de teatru mainstream şi underground din Arad, Bacău, Bucureşti, Sibiu, Tîrgu Mureş, Alba Iulia, fiecare putîndu-se mîndri cu piesele montate.
O piesă foarte îndrăgită în cadrul festivalului a fost Cerere în căsătorie (după scrierea lui Cehov), montată de Robert Raponja, cu actorii Ofelia Popii (cea mai bună actriţă a anului 2008, după aprecierea UNITER-ului), Pali Vecsei, Gelu Potzolli, de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Ne-am obişnuit, poate, cu ideea că viaţa de cuplu nu e numai un şir nesfîrşit de clipe fericite, nici înainte, nici după căsătorie, dar tocmai în asta constă şi "provocarea": un cuplu poate deveni mai solid confruntat cu metehnele sale patologice sau cu încăpăţînarea de a-şi impune fiecare punctul său de vedere. Sau oare cu spaima singurătăţii? O temă inepuizabilă, care va genera în continuare întrebări, posibile răspunsuri şi, într-un final, poveşti.
Poveşti care la Alba Iulia nu au fost numai româneşti. Au fost invitate trupe de teatru, de teatru-dans, din Franţa, şi o trupă de dans flamenco, din Spania. Spectacolul Bellissimo al francezilor de la Arlequins en Nord/ Viva la Commedia a oferit o mostră de commedia dell'arte clasică, cu un text în care limba franceză era combinată, pe alocuri, cu italiana şi, spre deliciul spectactorilor, cu cîteva expresii în română, care ar putea intra în slangul publicului - "vreau banii meo" rămîne favorita tuturor. Nu trebuie să ştii la perfecţie franceza sau italiana ca să înţelegi o poveste despre teme universale (dragoste, viclenie, trădare, şantaj), uşor de exprimat prin gesturi, mimică, exclamaţii revelatoare. Deci, staţi liniştiţi, piesa a fost înţeleasă şi apreciată.
O discuţie despre limite într-un real limbaj universal. Asta au propus cei şase dansatori francezi din trupa Alexandra N'Possee, conduşi coregrafic de Abdenour Belalit şi de Martine Jaussen. Spectacolul Nos Limites, construit ca o naraţiune spartă în naraţiuni mai mici (tehnica "poveste în poveste"), a descris în ritmuri de hip-hop şi de muzică electronică (drum'n'base, mai precis) felul în care indivizii - singuri, în cuplu sau în grup - se ciocnesc de limite impuse de către ei înşişi sau de către societate, modul în care ei le depăşesc sau se lasă înfrînţi de ele. Scenografia (două garduri de sîrmă, înalte cam de 3 metri), al şaptelea personaj al întregii poveşti, a servit drept simbol al limitei şi al baricadei pe care se află personajul uman - dincoace sau dincolo, într-o pendulare necontenită. Fiecare poveste avea, desigur, un curs şi un sens propriu, dar se puteau decripta şi altele, în funcţie de măiestria fiecărui dansator de a sugera diverse interpretări prin mişcările lor.
Un invitat special a fost maestrul bluesului din România: A.G. Weinberger, care a susţinut un concert şi a ţesut, şi el, poveşti despre muzica lui, prin care speră să descopere şi o altă faţă a României. (Smaranda Şchiopu)
Este nevoie de asemenea evenimente
Sînt spectacole ce îşi dezvăluie o extraordinară capacitate de a transmite, pe tot parcursul reprezentaţiei, o senzaţie de încărcătură dramatică, ce face ca imagini şi fragmente din timpul piesei să reverbereze îndelung în conştiinţa spectatorilor, chiar şi după ce cortina a căzut peste scenă; imagini care nu provoacă indiferenţă, ci reacţii fie entuziaste, fie de dezaprobare fermă, dovadă suficientă că putem vorbi de un spectacol cu adevărat reuşit. "Poveştile" festivalului au reuşit să ajungă şi în această arie a jocului de scenă care naşte reacţii controversate, şi aici mă refer nu numai la piesa Hamlet regizată de Radu-Alexandru Nica, spectacol care a provocat o reacţie aproape unanimă de respingere, ci şi la Requiem (regizată de bine-cunoscutul Alexander Hausvater) şi Taxi Vinil (în regia Luisei Brandsdörfer, după un scenariu de Alina Neaga).
Jucată chiar de Ziua Holocaustului, pe 9 octombrie, piesa Requiem nu poate fi înţeleasă fără o raportare la cultura evreiască, la modul tipic iudaic de a privi viaţa şi moartea. Piesa nu este nici pe departe o simplă alegorie a acestor momente ale existenţei, ci reuşeşte să creeze un spectacol complex, în care jocul de scenă, dansul, îmbinarea armonioasă a momentelor tragice cu cele colorate de un umor tipic evreiesc - toate însoţite permanent de o linie melodică dramatică şi, în acelaşi timp, dinamizantă - dau o atmosferă de mister ce nu poate fi decît misterul apropierii de graniţa morţii. A pleca din viaţă rîzînd, iată care este mesajul pe care a dorit să îl transmită Hausvater, şi nu să evidenţieze aspectele tragice ale existenţei. Nu ştiu însă dacă este atît de uşor să percepi acest optimism pe care Hausvater a încercat să îl imprime mesajului, întrucît unele scene conţin o tensiune dramatică atît de puternică încît te fac să vezi, pînă şi în fragmentele comice, note profunde. Poate că cea mai tragică scenă este aceea în care femeia căreia i-a murit copilul refuză să accepte realitatea. Replicile automate, repetate, culminînd cu gestul femeii de a-şi readuce în pîntece copilul mort, confirmă absurdul unei existenţe în care iluzia nu începe atunci cînd visezi, ci abia în momentul cînd ai deschis ochii.
Dar, repet, nu în această notă de tragism a dorit Hausvater să îi înţelegem piesa. S-a mizat pe forţa umorului evreiesc de a privi cu simplitate şi cu ironie viaţa; aceasta nu înseamnă decît cheltuială, totul este chibzuit şi măsurat pînă la ultima centimă, ajungînd la paroxismul ideii că viaţa însăşi este o imensă cheltuială, pe care trebuie să o opreşti prin moarte. Este, în definitiv, o notă de umor negru, care atinge din nou limita tragicului. Absurdul unei existenţe care se limitează la încrîncenarea de a face economie nu poate fi eliminat decît prin moartea privită cu seninătate şi cu bucurie. Nu întîmplător, toate personajele rîd în clipa în care simt că se apropie eliberarea morţii, ba chiar şi atunci cînd, încă în viaţă fiind, li se ia măsura pentru coşciug. În moarte nu iei nimic din ceea ce ai acumulat - iată o cheie pentru interpretarea scenelor de nuditate, care reuşesc, astfel, să evite trivialul. Nuditatea nu este, în spectacol, un artificiu regizoral menit a provoca senzaţie, ci o componentă ce se încadrează armonios în acest joc de scenă complex, care riscă să-şi piardă din coeziune atunci cînd îl privim dincolo de povestea senină a vieţii şi a morţii, narată de cultura evreiască.
Şi Taxi Vinil a reuşit să stîrnească reacţii puternice, mai ales ca urmare a limbajului destul de violent, prin care nu s-a dorit decît să fie sugerată nevoia de sinceritate şi de refuz al ipocriziei. "Nuditatea" limbajului exprimă, aşa cum s-a dorit şi în Requiem, o lume golită de aparenţe, lipsa acestora ducînd însă la nefericire şi împingînd la sinucideri. Viaţa, în cruzimea ei provocată tocmai de banalitate şi de falsitate, de automatisme în gîndire şi în comportament, pare de nesuportat. Unitatea ei se dovedeşte a fi imposibil de găsit, iar acest fapt este sugerat şi prin jocul de scenă, în care nu există un personaj principal, fiecare trecînd, pe rînd, în prim-plan. Aflată doar la a patra reprezentaţie şi avîndu-l în distribuţie pe Marius Manole, al cărui joc scenic a fost, încă o dată, ireproşabil, piesa va avea cu siguranţă un impact puternic, impresionînd prin capacitatea ei de a transpune verosimil şi tăios aspecte ale unei contemporaneităţi lipsite de orice urmă de iluzie.
Dacă Taxi Vinil şi alte cîteva piese din cadrul festivalului au reuşit să stîrnească revolte sau, dimpotrivă, entuziasme, acest fapt este un semn că teatrul contemporan îşi păstrează prospeţimea şi vitalitatea. Maratonul teatral de la Alba Iulia a arătat că este nevoie de asemenea evenimente, care să ne determine să ne punem întrebări şi, poate, să ne facă să vedem ceea ce sîntem cu adevărat. (Silvia Dumitrache)