Internetul este, cu certitudine, cel mai democratic sistem pe care umanitatea a reuşit să-l creeze. Dar vrem cu adevărat să trăim acolo?
Democratizarea opiniei se instalează prin cea mai sîngeroasă revoluţie pe care a adus-o www-ul, oricît de indecent ar suna această sentinţă. Carnea de tun? Criticul plătit, autoritatea, stilistul, specialistul, individul recomandat de CV sau de istoria contactelor personale cu un domeniu sau altul. Iar muzica, cea mai accesibilă dintre emanaţiile culturii populare şi, probabil, cea mai traficată marfă de găsit pe site-urile web, în mare parte "la negru", a primit o lovitură serioasă. Marile case de discuri îşi plîng astăzi de milă, incapabile să reacţioneze coerent la noua ordine mondială, alegînd să se joace de-a hoţii şi vardiştii cu cea mai anonimă specie de pirat, user-ul. Vînzările de CD-uri, un suport căruia i s-a glorificat aproape deşănţat imortalitatea, se trezesc făcute ţăndări de un simplu & singur click. Coloana din ziar/revistă rezervată criticului de muzică şi îndreptată, tocmai de aceea, către un public capabil să fie critic - şi avizat chiar prin efectul direct al acelei opinii - e înlocuită de press release-ul producătorului /distribuitorului. În cazul în care nu e umplută de-a dreptul de sînii cîntăreţei. Opinia expertă, convenabilă au ba, se refugiază pe bloguri pentru a se bate pentru un ghem de audienţă cu alte bloguri. De fapt, pentru a se confrunta cu propriul sfîrşit, în faţa invaziei unei noi specii de autor, criticul (amator, să ne-nţelegem) de modă muzicală, trendsetter-ul. Ierarhiile şi alegerile lui au un singur criteriu, care se confundă chiar cu scopul său: aici şi acum. Fără atunci, fără acolo. Iar principiul care îl mînă în luptă e cel al plăcerii: cei mai mulţi dintre bloggerii muzicali postează doar chestii juisive. Ce facem cu celelalte? Mai interesează pe cineva? Scenariul schiţat de mine nu e doar posibil, ci se şi întîmplă. E drept, pun degetul doar pe partea lui mlăştinoasă. Instanţele îşi pierd, odată cu retragerea presei tipărite înspre zonele tabloide, de consum instant, funcţia. Ce facem? Ne lamentăm sau ne adaptăm? Internetul ne-a oferit alternativa, dar, din păcate, exact în momentul în care ne-a arătat şi reversul ei: amatorismul, inconsistenţa, fast-food-izarea. Globalizarea înseamnă, în primul rînd, viteză: Music2Nite termină de recenzat ultimul album al lui Prince cu o secundă înainte de a-l citi eu aici, în România. E un review care nu-mi spune nimic, dar mă mai duc la chioşcul acela unde aduc Rolling Stone? Mi-e teamă că nu, scaunul capitonat din faţa computerului transformîndu-se într-un obstacol invincibil. Şi-atunci cu ce rămîn, în afara unui oarecare confort de locuitor al satului global?