Trăim în epoca celui mai crunt relativism. Un clasament e făcut doar ca să fie demolat. Dar niciodată treaba asta n-a implicat o naţie întreagă: Islanda e pe cale să declare "falimentul naţional". Nu e nici măcar un an de cînd se clasa pe locul 1 în topul "ţărilor cu cel mai bun nivel de trai" realizat de Naţiunile Unite, iar cetăţenii săi erau declaraţi cei mai fericiţi din lume. Acest brusc colaps mă face să mă întreb dacă, într-o lume care se topeşte economic de la o clipă la alta, mai are rost să mă lamentez de felul în care Internetul este pe cale să distrugă critica de film? Cînd băncile se duc una după alta, de ce ar trebui să ne îngrijoreze anihilarea judecăţilor de valoare într-o artă fundamental populistă precum cinema-ul?
Sigur, "personajul negativ" nu e doar web-ul, ci şi criza financiară: un "ifosativ" care desfiinţează ultima peliculă produsă de Sony Inc. într-un ziar sau pe un post de televiziune poate însemna compromiterea unei reclame bănoase. Şi totuşi, babilonia vocilor de pe net care proclamă ultimul film cu supereroi drept "cel mai tare din istorie" (istorie care - să ne înţelegem - începe de la Star Wars, ba nu, de la Fight Club încoace) este cea care pare să condamne la irelevanţă jurnalistul de cinema. Dacă mă încăpăţînez să scriu despre asta, cînd lucruri mult mai grave se întîmplă, o fac, poate, dintr-un sentiment de castă. Timp de luni de zile, am asistat de la distanţă, cu un sentiment apocaliptic, la concedierea criticilor de la importante ziare americane şi chiar la lichidarea unei emisiuni iconice: At the movies. Mulţi ar putea spune că dispariţia acestui organism bizar era previzibilă şi că el era ţinut în viaţă artificial de cîţiva cinefili snobi care se simt mai cu moţ dacă ştiu cine e Tarkovski şi dacă strîmbă din nas la Oscar-uri. (Crash, în detrimentul lui Brokeback Mountain, ce impietate!?) În viziunea multor blogări, criticii de film sînt nişte alienaţi, nişte desincronizaţi care, la sfîrşit de an, fac topuri cu filme triste pe care nu le-a văzut nimeni. Richard Corliss oglindea ironic în Time această părere: "Noi, criticii, deşi părem că dăm aceste premii cîştigătorilor, de fapt le dăm pentru noi. Mai exact, ne trecem notiţele de la unul la altul, admirîndu-ne cît de fini cunoscători sîntem şi ignorînd marele public". Aşa că, jos cu delirurile, jos cu aberaţiile despre viziunea regizorală, semnificaţia culturală, mişcările de aparat, încadraturile, compoziţia, iluminarea şi trimiterile la nişte europeni de mult morţi. Trăiască democraţia de tipul "opinia mea e la fel de valabilă cu a ta!". Democraţie? Mai degrabă un nou soi de fascism: uităţi-vă, de pildă, numai cum au fost linşaţi pe forumuri (noile pieţe publice) mai toţi criticii care au îndrăznit să spună că The Dark Knight nu e cel mai bun film făcut vreodată; unii au primit chiar ameninţări cu moartea.
Cu toate astea, nu cred în dispariţia criticilor. Deşi, de cele mai multe ori, comentariile de pe blog îmi zdruncină zdravăn încrederea în umanitate, încă mai cred în supravieţuirea substanţei. Cred că va exista mereu un public pentru vocile distincte, elocvente şi cultivate. Cred în publicul care vrea să-i citească pe cei care scriu bine, despre ceva ce cunosc foarte bine, pe cei cu integritate faţă de propriile lor cuvinte. Pe cei cu inteligenţă analitică şi concizie, clarviziune, demnitate, spirit, empatie, largheţe, cumpănire. De fapt, am găsit ceva la fel de demodat care le include pe toate: virtute. Ultima oară cînd am verificat, nu figura în vreun top al cuvintelor cool întocmit de blogări.