Omenirea trecea printr-o perioadă instabilă, un tumult de forţe conflictuale care spulberau ultimele vestigii ale orânduirii feudale şi năşteau în chinuri epoca modernă. Iluminaţii din Bavaria puneau la cale Revoluţia Franceză, bătea la uşă Războiul pentru Independenţa S.U.A. (numit de americani tot "revoluţie"), iar în Anglia se consolida sistemul politic care avea să gireze industrializarea - altfel spus, forma de "şoc al viitorului" proprie trecerii la Al Doilea Val tofflerian. Evident, toate aceste frământări se reflectau şi în mutaţiile vieţii personale şi familiale - iar viaţa Ducesei Georgiana de Devonshire sintetizează tot acest cumul de factori. Era încă prea devreme pentru emanciparea femeilor, lansată din plin cam cu un secol şi ceva mai târziu - dar energiile care aveau s-o înrâurească se acumulau deja, începând pe alocuri să dea în clocot. Acesta a fost nodul conflictual din viaţa ducesei, o femeie prea puternică pentru a accepta uşor servitutea de tip medieval, dar născută prematur în raport cu o societate încă nepregătită să se reaşeze cu adevărat.
Biografia scrisă de Amanda Foreman descrie pe larg paradoxurile absurde ale unui asemenea mariaj, în care faptul de a naşte fete era considerat un afront degradant, iar drepturile adulterine şi privilegiile autocratice ale bărbatului atingeau paroxismul în materie de abuzuri. Selectând din roman elementele dramaturgice principale, Jeffrey Hatcher, Anders Thomas Jensen şi Saul Dibb au construit un scenariu de o corectitudine situată aproape la limita schematismului şi a trenantului - "aproape", privind de jos în sus, şi ca atare în dezavantajul filmului, care curge liniar, cu evoluţii cronologice marcate simplist şi neinspirat, asamblându-şi fără energie articulaţiile structurale (şi, ca atare, ratând o serie de momente-cheie care presupuneau o încărcătură dramatică majoră, cu reverberaţii prin tot filmul - ca tensiunea primei naşteri, implicaţiile sosirii micuţei Charlotte în casă, sau secvenţa-pivot a confruntării pierdute de Georgiana, care va consfinţi definitiv compromisul acelui ménage à trois, de neconceput în condiţii normale).
Acelaşi Saul Dibb semnează şi regia, organizată pe linii similare - corectă şi steril-cursivă, dovedind mai multă apetenţă pentru reconstituirea de epocă şi valenţele plastice ale compoziţiilor de cadru (realmente admirabile!) decât spre o bună decupare a relaţiilor dintre personaje (care, în fond, conţineau potenţialul unor dezvoltări de-a dreptul explozive). Parcă l-ar fi temperat mereu aceeaşi Lady Spencer care, în film, îşi învaţă mereu fiica să fie fericită cu bărbatu-său, că-i mai bine aşa.
Într-un asemenea tablou, se disting cu precădere personajele, despre care sunt de spus lucruri extrem de interesante. În primul rând, se confirmă ceea ce orice observator cu capul pe umeri - şi cu ochii în ax - vede cam de multişor: Keira Knightley e actriţă teribil de supraevaluată. Dacă în Atonement mai era loc de discuţii, date fiind inegalităţile şi dezechilibrele întregului film, cam derutante pentru edificarea unei compoziţii actoriceşti închegate, aici lucrurile se înscriu pe alte coordonate, care lasă interpreta cam descoperită. E drept, până la un punct, că scenariul şi regia o ajută doar parţial, lăsând personajul fără o serie de repere esenţiale (pe câteva le-am amintit mai sus, apropo de imperfecţiunile dramaturgice şi lipsa de vigoare a regiei, la nivel profesional de principiu); dar principala lacună, raportată la subiectul propriu-zis, constă tocmai în lipsa de împlinire a personajului titular: ni se tot spune cât de puternică şi influentă e (a fost - din perspectivă istorică) Georgiana, dar femeia pe care o vedem pe ecran nu oferă decât o copie palidă a modelului. Iar Keira Knighley nu pare să aibă nici resursele actoriceşti necesare unei asemenea compoziţii. Jocul ei de scenă constă în aplicarea unei mari mobilităţi superficiale, peste o împietrită rigiditate interioară - la ambele niveluri: în sens fizic, ne dă mereu senzaţia că are o faţă turnată în oţel, şi îmbrăcată într-o mască de cauciuc flexibilă şi alunecoasă, capabilă să mimeze toate minele şi grimasele posibile, pe acelaşi calapod fix de sub ea; iar la nivel de fond, evident, aceeaşi discrepanţă se regăseşte în relaţia dintre întregul ansamblu al mijloacelor ei expresive şi condiţia interioară a eroinei. Rezultatul? O ducesă care ne intrigă vizual, ne plictiseşte de la un punct, şi nu are nici pic de charismă.
Slavă Domnului, totul - dar totul! - se salvează prin creaţia lui Ralph Fiennes, al cărui duce duce... okay, al cărui duce poartă, al cărui duce ridică opacitatea, obtuzitatea şi încremenirea la un nivel expresiv admirabil, amintind, dacă vreţi, de masca imperturbabilă a lui Peter O'Toole în Noaptea generalilor. Personajul lui este cu adevărat rigid, dar la modul viu, credibil şi tulburător. Cele mai subtile luciri de ochi sau arcuiri ale colţului gurii, efectiv imperceptibile conştient, conferă exact vibraţia lăuntrică necesară pentru a transpune scenic vitalitatea unui om ce pare însăşi definiţia mortificării sufleteşti. Întreaga lui demonstraţie de artă dramatică explicitează şi justifică strania umanitate regăsită în replica ducelui: "Te iubesc, aşa cum înţeleg eu iubirea."
N-a fost mare lucru pentru Charlotte Rampling să clădească o Lady Spencer pragmatică şi plină de farmecul limitat al oricărei mame vârstnice destul de înţelepte ca să ştie că, adesea, cel mai cuminte e să mergi cu valul... În schimb, se impune cu sclipire, sensibilitate şi disponibilitate complexă, în Bess, amanta internalizată casnic, tânăra Hayley Atwell, care după un stagiu profesional dominat de televiziune şi marcat doar de trei roluri, nu foarte semnificative, pe marele ecran, se relevă în sfârşit ca o actriţă demnă de a o urmări cu interes.
Ar fi nedrept să nu-i menţionăm măcar pentru eforturile lor fastidioase de reconstituire istorică (mai mult, chiar, decât strict fidele - efectiv creatoare la nivel plastic) pe scenografii Michael Carlin, Karen Wakefield, Rebecca Allewasy şi Michael O'Connor - decorul staţiunii Bath e unul dintre cele mai economic-spectaculare reuşite în ultimii ani, într-un asemenea context stilistic. Toate sunt puse în valoare, cu rafinament şi limpezime, de imaginea lui Gyula Pados - ceea ce le oferă un adevărat regal amatorilor de tablouri vivante cu peruci şi caleşti. Măcar pentru acest motiv, filmul tot merită văzut. Pe marele ecran - ca să nu pierdeţi nimic.
31 octombrie, 2008
Bucureşti, România