Fast clasic - The Duchess

Georgiana, ducesă de Devonshire, trebuie să fi avut o viaţă frustrantă. Dacă tot ceea ce vedem pe ecran are acoperire în realitatea secolului al XVIII-lea, atunci trebuie să fi fost cumplit. Să fie privită doar prin prisma calităţii pîntecelui - măsurată în cantitatea de băieţi livrată per naştere -, să se roage pentru o mîngîiere care tot nu vine, să suporte apucăturile adulterine ale soţului, să accepte un ménage à trois în care partea extra e chiar prietena cea mai bună şi, la rîndul său, să nu îşi poată manifesta bucuria amoroasă, dorinţa de a fi cu altcineva, toate acestea trebuie să fi fost cumplite. Cam la fel de cumplite cum sînt descoperirile de acest gen în propria viaţă. Că, pînă la urmă, dincolo de faptul că acestea (respectivele descoperiri, adică) ar purta semnele lumii în care trăim, durerea tot aia tre' să fie, că şi ea s-a adaptat la sistemul actual de valori şi loveşte la fel de bine.

Şi tocmai fiindcă suferinţă de genul acesta am mai văzut şi prin vecini şi prin filme, odată intraţi în istoria Georgianei ne-am putea îndoi de veridicitatea segmentului trist din povestea cinematografică a fetei. Filmul vrea să sfîşie spectatorul, amplifică dramatismul necontenit - a se auzi viorile care însoţesc fiecare secvenţă intensă -, însă îl face pe un teren cam sec. Din păcate, Keira Knightley nu susţine întotdeauna înălţimea vibraţiei dramatice căutate de regizorul Saul Dibb. De fiecare dată cînd trebuie să zîmbească social, din politeţe, am putea fi complicele Keirei. Chipul său poartă o simplitate adolescentină care o ajută să dea bine în latura socială de pe ecran. Cînd vine vorba de intimitate şi de dramă, însă, Keira supralicitează situaţiile şi devine artificială: arată exact ca o adolescentă căreia nu i-a ajuns cuţitul la os (încă), dar trebuie să arate că i-ar fi ajuns, măcar în joacă. Astfel că, per total, în tensiunea dramatică pe care autorul insistă să o creeze, privitorul o poate crede pe Keira în cuvînt şi atitudine dramatică doar printr-un transfer al propriei seriozităţi dramatice înspre ecran, pentru a umple golurile din interpretarea actriţei.

The Duchess e o biografie cuminte, fără excese de construcţie, de viziune auctorială. Un film cu decoruri somptuoase, costume pe măsură şi cu multă muzică clasică. Dacă pe ecran nu ar fi fost şi Ralph Fiennes, cu siguranţă costumele şi scenografia ar fi fost elementele de clasă ale peliculei. Cu o privire reţinută, aproape umilă, cu un glas stins şi un trup rigid, pe de altă parte, în funcţie de cerinţele momentului, cu o violenţă şi o coerenţă vicioasă dezarmantă, cu o căutătură diavolească, cu o dicţie energică şi dură ca piatra, apărător înverşunat al patriarhatului, Fiennes conturează un veritabil portret de dictator conjugal. Unul extrem de fin, care crestează doar psihicul persoanei de lîngă, respectîndu-i deplinătatea fizică - Ducele de Devonshire, soţul Georgianei.

Pentru a fi un film mare, chiar dacă şi Keira ar fi fost la înălţimea lui Ralph, The Duchess tot trebuia să conţină ceva neobişnuit. Pentru bucuria mişcării într-un spaţiu clasic, cu o interpretare de excepţie, a lui Finnes, pentru epocă, The Duchess merită o vizită. Însă abordarea clasicizantă - cuminţenia pe care o pomeneam mai sus şi profunzimea temelor de reflecţie pe care o personalitate precum cea a Ducelui o naşte - vîră filmul în galeria cu obiecte preţioase. Datorită acestui aspect, Te Duchess nu depăşeşte cu nimic aşteptările de gen, astfel că odată văzut, devine un film indiferent. Frivolitatea Mariei Antoinette pe muzică post-punk şi new-wave e mult mai antrenantă şi e memorabilă în faţa gravităţii căutate din The Duchess.