Cronica de (mai mult de) 5 rânduri - FNT 2008: Caligula

Caligula,
regia Victor Ioan Frunză

M-am gândit imediat ce am văzut alegerea lui V.I Frunză la celebrul spectacol al lui Mihai Măniuţiu cu Marcel Iureş în rolul principal. Producţia lui Frunză are doar vagi asemănări cu spectacolul de acum vreo 15 ani. Demenţa împăratului poet, tiran, incestuos este justificată prin curentele negre ale adolescentimii contemporane: new age, emo. Toate bune până aici. Sunt chiar scene reuşite ca începutul spectacolului, cu oglinzile care reflectă publicul (de la Shakespeare inspiraţia, actorii sunt oglinda lumii), scena de baia publică romană sau monologul de final al lui Caligula, deja dement la modul patologic, în extazul presimţit al morţii. Din păcate, modalitatea de asasinare pe care o alege Caligula, chirurgicală, deşi se susţine ca logică, este sterilă ca imagine. Scena se aglomerează la un moment dat cu tot felul de statui (Caligula îşi cam face chip cioplit), apar din nou costume grele, pline de falduri, cusute gros, pălării cu pene, o teatralitate de mucava, greoaie şi învechită, care îngroapă intenţiile bune şi fracturează curgerea firească a spectacolului.

Foarte bun George Costin în Caligula, respingător, dar uman, aproape înduioşător în cabotinismul său asumat şi exhibat. Descoperirea lui Frunză, tânărul de numai 18 ani Vlad Bîrzanu este cu adevărat un talent. Scipio al său are emoţia tinereţii într-un traseu atent gradat al pierderii inocenţei. După maestru, tiran şi iubit, Caligula poate să ajungă pentru Scipio doar material didactic. Va fi prima victimă din noua serie de crime.