Noiembrie, Bucureşti, Teatru. FNT 2008. A doua zi

De data asta, ceva mai mulţi spectatori... Poate pentru că a fost duminică, poate pentru că a umblat vestea despre splendidul Sunet al tăcerii de sâmbătă seara, de la Naţional (se mai joacă şi luni!), dar cert e că publicul vine pentru că pur şi simplu e vorba de mult teatru. Asta, cel puţin, te face să crezi că e bine ce se întâmplă în teatrul românesc şi că toată lumea e mulţumită şi împăcată.

Nu chiar. Caligula de Albert Camus, jucat la Teatrul Naţional de Operetă, e unul din spectacolele de la care publicul a ieşit împărţit. Unii erau încântaţi, alţii indiferenţi; sigur, n-a căzut chiar "în vată", vorba lui Alexandru Dabija, dar nici n-a stârnit reacţii imediate. În orice caz, la ieşirea din sală, era o stare contagioasă de "mi-a plăcut sau nu?", pe care mulţi nu şi-au asumat-o, astfel că nu s-a prea vorbit de spectacol. Păcat, pentru că e o producţie armonioasă, deşi grandioasă, cu mari teme de adâncime, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, marca Teatrul Municipal Baia Mare.

Nu-i prima oară când Frunză lucrează cu trupa de acolo, dovadă că s-ar putea vorbi de câţiva actori-fetiş, fără de care forţa stilistică şi viziunea lui Frunză, din cele mai recente spectacole, ar avea un impact nesigur. Mă refer mai ales la tânărul George Costin, titular în Caligula, alături de un grup consistent şi constant de actori care au parcurs acelaşi drum al redescoperirii în teatrul românesc, precum Inna Andriucă sau Ovidiu Mihăiţă. Dar de departe cea mai bună descoperire e Vlad Bîrzanu, de numai 18 ani, în care Frunză a văzut suficient amestec de vigoare şi delicateţe pentru a-l distribui în Scipio, esenţial pentru ce vrea spectacolul să spună: oricât de întunecat ar fi, răul fascinează enorm iar victime îi cad cei mai vulnerabili.

De altfel, spectacolul e gândit în aşa fel încât valenţele textului să rămână în picioare, ca suport pentru orice se întâmplă pe scenă. Scenografia (Adriana Grand), de exemplu, prin costumele şi elementele uriaşe de salon chirurgical, transportă lumea romană, cu terorile şi şocurile ei, într-una clinică, unde totul mişcă sub bisturiul verbal al lui Caligula. La fel contează şi efectul peretelui de sticlă, coborât în scenă mai ales la monoloagele vitriolante ale despotului, când sala e luminată iar spectatorii se oglindesc în fundal, suspendându-l pe Caligula între două lumi privitoare: cea reală, a publicului din sală, şi cea înşelătoare a publicului oglindit. La asta se adaugă imaginea macabră a parapetului de care atârnă fotografiile celor ucişi din porunca tiranului. În fine, ai de-a face cu o lume grandioasă şi totuşi alienantă, scăpată de sub control între rătăcire tragică şi moarte (Caligula face parte din şirul de spectacole pe care Frunză le-a reunit sub tema "eroi surprinşi într-un moment de tragică ratare").

Uneori, însă, spectacolul ajunge rece la public, din cauza replicilor prea dense şi cerebrale, ca în orice text existenţialist pentru care, dacă vrei să-l înţelegi, trebuie să te concentrezi ca lumea. Oricât de cizelată şi credibilă e interpretarea lui Costin, oricâtă grijă are la accente fine, la posibilele momente când publicul s-ar putea plictisi, tot nu e de ajuns pentru a emoţiona cu adevărat în acest spectacol în care emoţia e vitală. Dar el merită văzut ca actorie de grup şi ca viziune scenică, redusă la nuanţele tari, solemne, departe de compoziţiile futuriste cu care ne-a obişnuit Frunză până acum în Istoria comică a Doctorului Faust sau Visul unei nopţi de vară.

Mai apoi a început, în Green Hours, un spectacol din secţiunea Nopţile Teatrului Independent iar de data asta vorbim de o producţie a Teatrului Underground - Ariel din Târgu Mureş, în regia lui Horaţiu Mihaiu. Adio secol XX, o poveste cu final şocant despre felul în care se mai poate povesti, acum, istoria veacului al XX-lea. Pe scurt, unui Arhivar i se cere să întocmească un raport despre evenimentele petrecute în secolul trecut; omul nostru se pune pe treabă şi, una câte una, figurile marcante din trecut încep să apară prin mici reprezentaţii de teatru de păpuşi, care ridiculizează grandoarea marilor evenimente şi a personalităţilor prin faptul că le reduce la o adunătură de marionete stupide, groteşti, la pantomimă isterică, la artificii de bâlci, la simboluri ca-n teatrul de revistă. Totul se accelerează într-un ritm burlesc, contra-timp, pentru ca, mai apoi, finalul să taie tot avântul: patru ciocli dau buzna peste Arhivar, îl împuşcă şi îi fură raportul, scoţând la iveală un adevăr vechi de când lumea: dreptatea ţine cu cel iute de mână.

Ideea mi se pare excelentă şi, oricât de superficială ar părea joaca asta de-a istoria, spectacolul merită privit ca etalon pentru o înţelegere critică a trecutului. Pe de altă parte, vorbim de un demers futurist de parodiere şi amalgamare a "chestiilor serioase", de o povestire într-o ureche a evenimentelor grave, cum doar teoreticieni ca Marinetti mai visau la început de secol... Dar dincolo de mesaj, nu pot să nu-mi exprim unele rezerve faţă de jocul actorilor, ce scapă de multe ori într-o interpretare schimonosită şi forţată de care te saturi, amintindu-ţi de spectacolele pentru copii în sală mare, când actorii se strâmbă şi se îndoaie ca să atragă atenţia. Neplăcute sunt şi momentele de tautologie, de "mură-n gură", când Arhivarul spune, cu voce tare, ceea ce tocmai ne-am convins cu toţii că am văzut... Dar uiţi acest disconfort, pentru că te fură iute umorul naiv al situaţiilor.