Criticii au ales - Top 10 - Cele mai bune filme româneşti

La solicitarea Asociaţiei de profil din cadrul Uniunii Cineaştilor, 40 de critici de film au răspuns la întrebarea "care sunt cele mai bune zece lungmetraje de ficţiune româneşti produse în România în intervalul 1912-2007?".

Această iniţiativă nu s-a născut dintr-o pornire superficială şi mondenă ("se poartă topurile, hai să avem şi noi topul nostru!"), ci a avut câteva intenţii serioase.

În primul rând să pună alături critici din generaţii diferite care, de regulă, nu comunică între ei şi trăiesc cu convingerea că au gusturi şi păreri diametral opuse. Spre surprinderea ambelor tabere topul a dovedit că nu e aşa. E drept ca afecţiunea seniorilor faţă de filmul "vechi" este mai mare şi le-a venit foarte greu să se rezume la zece titluri (unii au renunţat să participe tocmai pentru că nu s-au îndurat să taie în carne vie). În timp ce tinerii, mai radicali, n-au avut această problemă.

Iată şi numele celor care s-au încumetat: Eugen Atanasiu, Ileana Bârsan, Iulia Blaga, Adina Brădeanu, Laurenţiu Brătan, Viorica Bucur, Călin Căliman, Mihai Chirilov, Luminiţa Comşa, Marina Constantinescu, Cristina Corciovescu, Andrei Creţulescu, Codruţa Creţulescu, Iulia David, Elena Dulgheru, Dana Duma, Anişoara Dumitrescu, Mihai Fulger, Lucian Georgescu, Andrei Gorzo, Anca Grădinariu, Marilena Ilieşiu, Alin Ludu Dumbravă, Alice Mănoiu, Magda Mihăilescu, Dinu Ioan Nicula, Irina Margareta Nistor, Alexandra Olivotto, Aura Puran, Bujor Râpeanu, Costel Safirman, Ana Maria Sandu, Magdalena Stanciu, Călin Stănculescu, Alex Leo Şerban, Doinel Tronaru, Julieta Ţintea, Marian Ţuţui, Olteea Vasilescu.

Nu-mi fac iluzii că această listă nu va stârni discuţii. Unele răuvoitoare, altele întemeiate care decurg din însăşi condiţia precară a criticii de film în România, ţara fără nicio revistă de specialitate şi în care marile cotidiene nu au pagini de cultură în care s-ar putea aciua o cronică de film. Aşa că rămâne deschisă întrebarea câţi dintre cei 40 sunt cronicari, câţi sunt critici, câţi sunt istorici şi câţi doar simpli jurnalişti de cinema. Numitorul lor comun îl constituie faptul că în activitatea lor au dovedit faţă de filmul românesc o preocupare constantă, o cunoaştere solidă şi o judecată pe cât posibil nepărtinitoare.

Nu-mi fac iluzii nici că în rândul cineaştilor nu s-ar putea ivi reacţii adverse. Cu orgoliile artiştilor nu e bine să te pui. Parcă aud nişte comentarii de tipul: de ce două filme de Mircea Daneliuc? Tocmai Daneliuc care în ultima vreme...? Sau: Eu n-am nici un film printre primele zece? Tocmai eu care am fost nominalizat la Oscar?

Asta e. Eu am o vorbă: când ieşi în arenă rişti să te mănânce leii. E valabilă şi pentru noi, criticii şi pentru ei, cineaştii. Depinde cine se consideră mai leu!

Să revenim la motivaţia topului. Pe lângă decantarea valorilor din dublă perspectivă - tineri/vârstnici -, ne-am propus să vedem dacă se stabilesc unele filiaţii şi dacă se verifică ideea că rădăcinile "neorealismului" românesc actual, cu succesele lui internaţionale, se află în cele mai bune filme româneşti ale deceniilor anterioare. Atâta vreme cât din top nu lipsesc Reconstituirea, Secvenţe, Proba de microfon şi Croaziera vocaţia pentru realism, pentru prelucrarea artistică a informaţiilor primite din viaţa cotidiană (în contrast cu pseudorealismul impus) nu mai trebuie demonstrată.

Şi în încheiere topul general:
1. Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1970);
2. Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei, 1965);
3. Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005);
4. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (Cristian Mungiu, 2007);
5. Secvenţe (Alexandru Tatos, 1982);
6. Nunta de piatră (Mircea Veroiu, Dan Piţa. 1973);
7. La moara cu noroc (Victor Iliu, 1956);
8. A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu, 2006);
9. Probă de microfon (Mircea Daneliuc, 1979);
10. Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981).