Noiembrie, Bucureşti, Teatru. FNT 2008. A treia zi

Sunt câteva spectacole de care se tot vorbeşte în festival, înainte să înceapă. Uneori e cazul producţiilor străine, pe care unii amici ţi le recomandă cu aerul ăla sigur de cunoscători, habar neavând de ce regizorul cutare a luat premiile cutare şi de ce sunt lăudate în cronici. Aşa că te faci mic şi intri în sală, cu o obligaţie de respect de care nu eşti convins încă, rabzi aiureala de spectacol şi uite-aşa iei câte o ţeapă de o ţii minte. Plus că un'-doi dispar în ceaţă şi... amicii.

Mi s-a întâmplat de prea multe ori şi tare mă temeam să n-o păţesc la fel cu Călugărul negru, unul din cele mai recomandate spectacole ale festivalului. Dar am avut noroc cu această producţie rusească a Teatrului "Noua Generaţie" din Moscova, în regia lui Kama Ginkas. Mare noroc.

Spectacolul e bazat pe nuvela cu acelaşi nume de A.P. Cehov. Cu toate astea, în versiunea scenică a lui Ginkas vezi ceva cât se poate de neobişnuit. Nu mai ai de-a face cu o dramatizare a textului cehovian, cu o comprimare a celor nouă capitole epice în câteva scene dramatice, aşa cum probabil te aşteptai, ci, paradoxal, cu o reprezentare aproape integrală a nuvelei, aşa cum a fost scrisă. Cele patru personaje (Korvin, Călugărul negru, Tania şi Pesotski) joacă dublul rol de povestitor şi personaj, interpretând la un loc replicile, didascaliile, descrierile de peisaje şi interioare. Şi asta cu o fluenţă care face ca povestea să ajungă întreagă la public, fără salturi derutante de la convenţia dramatică la cea epică şi invers.

Încă din primele minute accepţi acest pact şi tot mai mult începe să-ţi convină această asumare a textului epic, din moment ce fiecare părticică de text e jucată cu maximum de credibilitate, fără devieri de la firul poveştii. Astfel că te simţi din ce în ce mai aproape de drama lui Korvin, cu toată tranziţia sa tulburătoare de la optimism şi extaz, la schizofrenie şi ură. Idila se preface în război şi personajele îşi pierd, rând pe rând, puterea de a rezista psihic. Oricât de bine ai şti ce se întâmplă în nuvelă, nu se poate să nu te înfiori când vezi cum totul se destramă şi se macină într-o vâltoare de dureri, remuşcări, moarte.

Întregul spectacol e gândit ca o "spunere de poveste", aşa că trebuie luat ca atare. Altminteri, nu-i înţelegi farmecul. Pur şi simplu trebuie să te laşi în voia discursului narativ de replici, descrieri, observaţii psihologice şi, pas cu pas, îţi creezi, în minte, propriul spectacol imaginar al Călugărului negru, pentru care cel de pe scenă e doar un vehicul. E o strategie strălucită de a crea, între sală şi senă, acea intimitate dintre carte şi cititor. Se întâmplă şi în Bash. O trilogie contemporană, şi în Dogville sau Manderlay, unde totul atârnă de rafinamentul comentariului voice-over sau de monoloage, încurajându-te să vezi o mie de lucruri acolo unde nu ele există.

Mai mult, în spectacolul lui Ginkas jocul actorilor e de cele mai multe ori incompatibil cu ceea ce rostesc ei, astfel că, dacă nu ai avea căşti să ţi se traducă din rusă în română, ai crede că personajele astea chiar vorbesc între ele. De fapt, sunt puţine momente de dialog iar motivul, pentru care pasajele de descriere sunt rostite ca şi când ar fi replici, ţine de respectul regizorului pentru povestea în teatru şi mai ţine şi de credinţa acestuia că textele lui Cehov ascund uriaşe rezerve de dramatism. Dovadă că însăşi interpretarea actorilor e o împletire cuceritoare de explozie şi fineţe, în stilul unui realism cu mici atingeri romantice. Nu poţi uita aşa ceva şi abia la final înţelegi de unde atâtea premii şi cronici...

Apoi, la Sala Dalles, Purificarea lui Constance Brown, compania Stan's Cafe din Birmingham, în regia lui James Yarker. Nici de data asta n-am luat ţeapă, cu toate că nici nu ştiu cu ce să încep, aşa cum nici spectacolul nu era sigur cu să înceapă şi cu ce să se termine. Spun asta pentru că performance-ul britanicilor se petrece într-un tunel, cu uşi pe stânga şi pe dreapta, şi este un caleidoscop aleatoriu de scene rapide, rupte parcă din o mie de filme. Fireşte, scenele sunt grupate pe anumite sugestii de spaţiu în care s-ar desfăşura, aşa că poţi intui o serie de locuri şi, implicit, de relaţii între personaje.

Dar chiar dacă e o înlănţuire de mici situaţii, de frânturi din viaţa de zi cu zi, tot nu poţi să povesteşti spectacolul ăsta. Eventual să faci un inventar al situaţiilor şi spaţiilor: firmă de avocatură, spital din primul război mondial, curtea Reginei Elisabeta, sediul C.I.A., bloc cu evrei... Şi tot aşa, preţ de peste o oră, în care ţi se spune istoria lumii pe bâlbâite, pe alese, la întâmplare. Îţi dai seama, însă, de unele motive care revin şi care limpezesc amestecul hipnotic de situaţii. E vorba de comportamentul veşnic agitat şi mecanic al bărbaţilor la costum; de chipurile sobre ale acestora; de ideea de firmă în care se întâmplă toate, de la falsuri în declaraţii la chefuri deocheate şi sinucideri misterioase. După care tragi linie şi faci socoteala: istoria, spusă în felul ăsta, e un fel de coridor întunecat, unde totul e surprins în momentul de vârf, de criză, când toţi freamătă, ţipă şi lovesc. Oamenii se chinuie să pară din ce în ce mai corecţi, fapt care-i aruncă într-o lume misterioasă de roboţi. Ceea ce e destul de neliniştitor; ieşi din sală cu o stare foarte ciudată, un amestec de suspans şi distracţie.

Cât despre actori, jos pălăria. Au un antrenament excelent, care se vede atât în energia şi precizia cu care exprimă atitudini extreme, cât şi în ritmul nebun cu care intră şi ies din scenă. Dar e, totuşi, o problemă la nivel regizoral. Spectacolul ar fi putut continua până mâine, din cauză că farmecul constă în surpriză şi, deci, nimic nu l-ar fi împiedicat pe regizor să aducă încă vreo câteva scene spectaculoase, pline de ciudăţenii. În sfârşit, n-are cum să-ţi pară rău că vezi spectacolul, pentru că într-adevăr e cu totul altfel de tot ce ai văzut până acum. Ca şi instalaţia expoziţională cu peste şase miliarde (!) de boabe de orez, de la balconul Sălii Dalles, ca simbol pentru populaţia lumii în momentul istoric 2008. De necrezut.