Şi cu atât mai puţin vom avea astfel de surprize atunci când se cântă o lucrare simfonică precum Turangalila de Messiaen, piesă care pune probleme şi nu este numai o plăcută însoţitoare a două ore acordate într-o seară artei sunetelor... Cât despre cântăreţi şi instrumentişti, aceştia sunt recunoscuţi pentru inapetenţa lor în a-şi depăşi condiţia intelectuală (şi aici, evident că există excepţii), pentru teama de provocare, de orice poate genera discuţii sau polemici de idei în interiorul artei pe care o slujesc.
Într-o societate în care o tânără absolventă de Conservator devenită dintr-o dată crainică la TVR Cultural (pe considerente pur fizice, presupunem) nu ştie să citească numele lui Joseph Haydn corect, este greu de spus care mai sunt criteriile intelectuale după care ne ghidăm. Râdem de americanii din clasa de mijloc care îi descoperă uimiţi, cântându-le muzica la biserică, pe Johnny Brahms sau Richie Wagner (citit cu "u" nu cu "v"), dar noi (care, se spune, nu avem o clasă de mijloc) cât suntem de departe?
Ascultând de două ori în două zile consecutiv monumentala Turangalila a lui Olivier Messiaen m-am aflat în mijlocul unei săli a Ateneului Român populată într-o proporţie de maxim 70 % (fenomen obişnuit atunci când se depăşeşte zona muzicii "populare" - Beethoven, Ceaikovski, Brahms), dar cu multe figuri noi, care nu se află prin abonaţii filarmonicii. Fizionomii de tineri intelectuali (români sau străini aflaţi din diferite motive în România), care veneau, plini de curiozitate, să asculte – cei mai mulţi pentru prima oară – imensul poem de dragoste pentru pian, unde Martenot şi orchestra mare compus de Olivier Messiaen în urmă cu mai bine de 50 de ani, la comanda lui Serge Koussevitski, simfonie cântată acum pentru prima oară la Bucureşti sub bagheta dirijorului francez Alain Pâris. Titlurile celor zece mişcări, în original sună astfel : Introduction, Chant d’amour I, Turangalila I, Chant d’amour II, Joie du sang des etoiles, Jardin du sommeil d’amour, Turangalila II, Developpement de l’amour, Turangalila III şi Final. Ele nu fac apel, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul lui Messiaen, la citate, ci doar sugerează o stare. Iar numele lucrării, enigmatic, provine din sanscrită şi desemnează, cu aproximaţie, prin "lila" – jocul vieţii şi al morţii, iar prin "turanga", tot ceea ce este legat de ritm şi de mişcare, mai mult ca oriunde altundeva, autorul făcând apel aici la "personaje ritmice".
Cu o durată de aproape 100 de minute, lucrarea este o fabuloasă ţesătură de asocieri timbrale inedite, care farmecă auditoriul, propunându-i o originală călătorie prin lumi neştiute. Fascinant este faptul că acest demers este captivant şi chiar în cazul unei execuţii pe care o putem numi doar onestă, reuşeşte să convingă. Orchestra Filarmonicii "George Enescu", în formulă mai mult decât completă, a beneficiat şi de asistenţa unor colaboratori, scriitura solicitând, printre altele, prezenţa a 10 percuţionişti şi, bineînţeles, a doi solişti. Ne referim în primul rând la pian, partitură de o mare complexitate susţinută remarcabil de compozitoarea şi pianista Livia Teodorescu-Ciocănea şi, evident, la undele Martenot, instrument care a "invitat" din Franţa împreună cu interpreta Nathalie Forget, tânără care a revelat publicului unicitatea timbrală a acestui instrument electronic introdus în orchestra simfonică de francezi. În pofida celor afirmate în prima parte a acestui articol, ansamblul a părut a se mobiliza, probabil din cauza dificultăţilor pur tehnice ale partiturii, care ambiţionează, iar rezultatul sonor a generat chiar un triumf de proporţii locale, mai ales la primul concert. Totuşi, ne întrebăm, cât timp va trebui să mai treacă până când un director al unei instituţii muzicale româneşti să aibă din nou un astfel de curaj şi să aducă la Bucureşti o altă capodoperă a secolului XX care să poată fi ascultată în primă audiţie românească la mai bine de jumătate de veac de la lansare...