90 de minute în creierul lui Messiaen

Cam cât un meci de fotbal fără pauze. Atât durează această fascinantă aventură auditivă cu un nume dificil de pronunţat (mai ales corect), lucrare simfonică despre care chiar mulţi dintre muzicienii profesionişti nu pot spune că au ascultat-o vreodată integral.

Simfonia Turangalila de Olivier Messiaen s-a cântat în sfârşit şi la Bucureşti, la Ateneu, sub bagheta lui Alain Paris care a condus orchestra Filarmonicii "George Enescu", oferind o versiune coerentă a acestui extrem de dificil opus simfonic. Despre această simfonie se învaţă în cadrul învăţământului superior de specialitate, viitorii profesionişti într-ale muzicii aflând că are nu mai puţin de zece părţi, în care Olivier Messiaen, un creator ce a revoluţionat arta compoziţiei atât prin perfecţionarea tehnicilor deja existente, cât şi, mai ales, prin inventarea altora noi, a folosit o parte importantă a mijloacelor sale de expresie, rezultatul fiind o ofertă intelectuală seducătoare, halucinantă chiar. Lumi sonore plonjând în abisuri arhetipale, pentru ca apoi să erupă cu strălucire în veşminte timbrale fotosensibile, impresionabile şi impresioniste, care asemenea curcubeului apar şi dispar în inefabil, au fost sugerate măcar datorită celor învăţate sau măcar auzite la şcoală.

Din păcate, aceste fascinante lumi sonore nu au fost suficiente pentru a zgândări dezinteresul simptomatic al muzicienilor faţă de receptarea actului artistic în general, ca să nu mai vorbim despre provocări. De asemenea, acest concert a evidenţiat din nou dulcea deconectare a publicului de la condiţia lui ideală de receptor civilizat şi constant curios, amatorii de "armonii plăcute" venind şi mai ales plecând pe rând şi pe rupte din faţa "struţocămilei messiaen-ice" care atenta groaznic de sonor şi cuprinzător la simţurile amorţite şi atrofiate ale sinelui omului recent. La al doilea concert, însă, vestea se răspândise... aşa că am rămas mai puţini dar mai dispuşi. Şi bineînţeles că n-am avut ce regreta !

Scriitura transcende sonorul, invitând la interpretări proprii, la scenarii individuale pentru care compozitorul oferă, altminteri, constante jaloane călăuzitoare. Ţesătura timbrală face astfel de la început şi ulterior pe parcursul întregii lucrări, recognoscibile cele patru personaje sonore – statuia, floarea, dragostea şi acordurile – trecând cu dezinvoltură prin stări şi texturi al căror modalism pendulează de la policromismul exotic la tuşe dintre cele mai întunecate. Eşafodajul orchestral luxuriant este plin de cupluri instrumentale dintre cele mai surprinzătoare, culminând şi la propriu şi la figurat cu pianul (partitură susţinută entuziasmant de compozitoarea şi pianista Livia Teodorescu-Ciocănea) şi undele Martenot (ce au beneficiat de o prezenţă "cool", în persoana franţuzoaicei Nathalie Forget).

Astfel, sub ochii închişi ai auditoriului deschis şi la altceva (devenit de mult discurs clasic în ţările cu acces la muzica secolului trecut), s-au înfiripat entităţi ritmice şi melodice extrem de rar auzite la noi în sala de concert. Am asistat la metamorfoza muzicală a dragostei pe tărâmul vieţii, arătându-se ca o poartă larg deschisă către una dintre cele mai interesante minţi ale istoriei muzicii, o combinaţie în care fantezia debordantă, eliberatoare coexistă coerent şi natural cu sisteme de organizare a materialului sonor dintre cele mai laborioase.

Această lucrare a făcut cu siguranţă şcoală, inspirând generaţii de compozitori şi receptori ai muzicii, din rândul cărora, poate, vom face şi noi, din ce în ce mai mulţi, parte.