Mirodenii sonore

Am avut săptămâna trecută ocazia unică pentru o generaţie, două sau chiar trei, de a asculta la Bucureşti, în sala de concert, Turangalila de Messiaen, capodoperă a simfonismului secolului XX. S-a întâmplat la Ateneu, cu Orchestra Filarmonicii "George Enescu", la pupitru Alain Pâris. A fost necesară convergenţa multor factori pentru ca acest autentic eveniment repertorial să se petreacă. Pe de o parte voinţa direcţiei Filarmonicii, posibilitatea de a închiria materialul de orchestră, aflat sub incidenţa legii drepturilor de autor, disponibilitatea lui Alain Pâris (mare specialist în Messiaen şi mare iubitor de România şi muzicieni români) de a veni la Bucureşti pentru acest concerte, identificarea unei pianiste care să facă faţă cu brio partiturii solistice – şi ne referim la compozitoarea Livia Teodorescu-Ciocănea –, aducerea din Franţa a unei interprete la unde Martenot – Nathalie Forget – şi a instrumentului în sine şi lista nu s-ar încheia aici. Deşi este recunoscută drept o orchestră conservatoare (ca şi publicul ei, de altfel), care nu se entuziasmează în faţa unor provocări pur intelectuale de acest gen, Orchestra Filarmonicii "George Enescu" a colaborat în general cu dirijorul, concentrându-se asupra rezolvării unor probleme muzicale cu care nu se confruntă frecvent.



Deşi poate o să-i dezamăgesc pe susţinătorii adâncimii filosofice a muzicii lui Messiaen, trebuie să recunosc că sunt de părere că elementul care conferă un anumit grad de popularitate muzicii sale este excepţionala lui artă în a crea atmosferă, îmbinarea unică între limpezimea liniilor de interes şi monumentalitatea evidentă a lucrării. Messiaen etalează în Turangalila un excepţional control al maselor timbrale şi un remarcabil bun gust al îmbinării lor – fie că este vorba despre timbrurile orchestrei clasico-romantice, fie de extensiile aduse de cei 10 percuţionişti sau de undele Martenot, instrument electronic care aduce o tentă atât de personală atunci când este inclus în orchestră.

Compusă pentru pian, unde Martenot şi orchestră mare în anii 1946 - 1948, la comanda lui Serge Koussevitski (cu libertate maximă în privinţa alegerii subiectului, a efectivului orchestral şi a termenului de predare a partiturii), lucrarea a fost prezentată în primă audiţie absolută în 1949 la Symphony Hall din Boston, cu concursul Yvonnei Loriod la pian, a lui Ginette Martenot la unde şi a Boston Symphony Orchestra, sub bagheta tânărului dirijor Leonard Bernstein, care pe atunci avea 31 de ani. Reluarea în primă audiţie franceză a avut loc în 1950 sub bagheta lui Roger Desormiere la festivalul de la Aix en Provence, apoi la Paris, în 1954, sub bagheta lui Rudolf Albert, în ultimii 50 de ani Turangalila fiind cântată de sute de ori în întreaga lume.

La fel ca în Vingt Regards, patru teme conducătoare jalonează cele 10 părţi şi asigură unitatea lucrării : tema – "statuie", greoaie şi masivă după modelul vechilor monumente mexicane, cel mai des încredinţată tromboanelor în forţă; tema – "floare" uşor de recunoscut prin cele două clarinete; tema – "dragoste" în care se întâlnesc modurile şi intervalele privilegiate de compozitor şi o temă – "acorduri", care suportă o transformare neîncetată, acestea fiind dislocate, coagulate, servind drept fond sonor.

Cât despre orchestră, aceasta este considerabilă, cu lemne şi alămuri în partide extinse de câte 3-4, cu instrumente rar folosite precum trompeta în re, cornetul cu pistoane, gamelanul oriental şi numeroase instrumente de percuţie. Şi să nu uităm cei doi solişti; pe de o parte pianul, a cărui partidă ar putea face simfonia să treacă, liniştit, drept un concert pentru pian şi orchestră, iar pe de altă parte undele Martenot, cu timbruri, atacuri şi vibratouri subtile, care permit efecte din cele mai diverse.

Fiecare mişcare adoptă o formă originală, părţile având nume simple, dar sugestive : Introduction, Chant d’amour I, Turangalila I, Chant d’amour II, Joie du sang des etoiles, Jardin du sommeil d’amour, Turangalila II, Developement de l’amour, Turangalila III şi Final. Interesant este că timpul (cele 90-100 de minute ale simfoniei) trece extrem de repede, fabuloasa inventivitate timbrală a autorului, combinaţiile sonore care iau sub ochii auditoriului forme de personaje sonore, călătoria seducătoare prin lumi muzicale ce trec prin continue metamorfoze descriind o autentică poveste ce poate fi ascultată "cu sufletul la gură". Ceea ce s-a întâmplat şi la Ateneu săptămâna trecută, pentru cei care au avut curiozitatea intelectuală de a încerca să afle ce este cu această celebră Turangalila de Messiaen, care la mai mult de jumătate de secol de când a fost scrisă nu fusese încă prezentată live la noi...