Noiembrie, Bucureşti, Teatru. FNT 2008. A patra zi

Într-un festival e bine să vezi de toate, să circuli cât de mult de la o sală la alta, să studiezi reacţiile din sală. Dar e şi mai bine dacă poţi uita ce ai văzut cu o zi înainte. Nu de alta, dar dacă spectacolul de ieri a fost grozav, dezamăgirea la spectacolul prost de azi va fi şi mai şi, aşa cum dacă ieri ai văzut unul nasol, azi intri plictisit la spectacolul care într-adevăr merită încredere şi aplauze... Dar asta e, fără surprize nu se poate.

Un fel de surpriză mai palidă am avut la Complexul România, o producţie a Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" din Bucureşti, în regia Alexandrei Badea, pe un scenariu de Mihaela Michailov. Palidă, pentru că deşi simţeam că unele scene erau pe cale de a deveni antologice, că pândea după colţ un monolog de zile mari; deşi eram nerăbdător să văd în care anume dintre scene se va ajunge odată la un mare moment de teatru, esenţial, revelator, totuşi el nu s-a produs. Dovadă că spectacolul aşa s-a şi încheiat: ca o bombă care parcă n-a explodat cum trebuie.

Nu-i prima oară când rămân cu un gust sec după aplauze, făcându-mi iluzii că totul era ar fi fost şi mai bine dacă spectacolul mai făcea încă un pas, măcar unul. La asta mă aşteptam de la Complexul România, pentru că venise cu o poveste ofertantă ca mesaj, ca impact pentru zilele noastre. E cam aşa, în câteva vorbe: viaţa unei familii obişnuite de români e surprinsă înainte, în timpul şi după Revoluţia din 1989, punând sub lupă maturizarea lui Georgică (Răzvan Oprea), al cărui destin e prins în cleştii schimbărilor şocante din anii '90. Vorbim de o maturizare încărcată de traume, căci tatăl e ucis de securişti, cel mai bun prieten moare la Revoluţie iar mama şi bunica duc un trai plin de lipsuri. Ceea ce îl întoarce pe dos, scoţând la iveală o groază de frustrări şi duşmănii mocnite. Ba chiar începe să urască ţara asta în care basmul comunist din copilărie şi toate minciunile crezute l-au crescut între ipocrizie şi frică. Aşa că pleacă din ţară, sătul de complexele trecutului.

Pe scurt, o poveste cât se poate de nimerită pentru conştiinţa românilor din 2008. Şi rămâne aşa, măcar ca idee de spectacol sau ca model de atitudine socială, dacă nu ca spectacol al Teatrului Naţional în care mai mult ţi se explică, didactic, despre ce e vorba. Decât să lase concluziile pe seama ta şi să te convingă narativ, prin secvenţe esenţializate, despre ce a însemnat comunismul la noi, spectacolul se mulţumeşte să spună totul prin monoloage, care uneori sunt neverosimile şi dezlânate. Ceea ce scufundă povestea într-un tezism care plictiseşte. Şi asta pe lângă faptul că fresca istorică, pe care încearcă spectacolul să o compună, se sprijină pe interactivitate cu publicul şi pe nişte motive cu care deja ne-am obişnuit cu toţii de ani de zile de când teatrul şi filmul românesc şi-au întors privirile, critic, spre trecutul comunist. În acest fel, Complexul România pare o frescă despre români, pentru străini, destul de săracă în originalitate.

Chiar şi imaginile documentare din ecrane devin "prea mult", mai ales că, la un moment dat, spectacolul se bizuie numai pe ele. Mai mult, spectacolul aminteşte, în treacăt, de Fenomenul Piaţa Universităţii, fapt care încurcă semnificaţiile simple ale poveştii iniţiale, pentru că e clar: odată ce pomeneşti de Piaţa Universităţii, deja spui enorm de multe. Şi politic, şi social, şi cultural...

Totuşi, decor sugestiv - un fel de schiţă a unui bloc, fără ziduri, fără uşi, trasat cu linii albe, seci ca în Dogville sau Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele a lui Radu Afrim. Iar faptul că personajele sunt bine individualizate, ca biografie şi limbaj, salvează mult din forţa spectacolului. Sunt unele scene cu umor românesc pur-sânge, scrise într-un limbaj viu, fără ocolişuri, care te pun pe râs şi pe gânduri, una după alta. Vezi, de pildă, monologul obosit al Bunicii (Raluca Zamfirescu), la plecarea lui Georgică, care e de departe scena cea mai reuşită, cel mai bine scrisă dramaturgic, ca şi diversele dialoguri, construite într-adevăr cu rafinament şi mult control de absolut toţi actorii. Drept pentru care lumea s-a simţit bine, totuşi, la această comedie îndurerată despre moştenirea spirituală a comunismului.

Dar la Macbeth-ul lui Mihai Măniuţiu am crezut că-mi iau câmpii. Serios. Şi nu era genul ăla de provocare teatrală care te scoate din minţi fiindcă îţi spune adevărul în faţă, de nu mai ai odihnă noaptea. Nici pomeneală, Macbeth a compromis odihna publicului din cu totul alte motive. Pe scurt, te ţineai de cap şi de urechi ca să suporţi cele peste două ore de gălăgie cu nume de piesă shakespeareană, pentru care lumea s-a îmbulzit de mama focului ca să prindă loc.

"Gălăgie", pentru că spectacolul nu conţine aproape nici o urmă de fineţe din textul de la care a pornit, fiind o înlănţuire de scene care încep, continuă şi se încheie forte. Ceea ce înseamnă "monotonie adormitoare", chiar dacă totul se consumă la turaţie maximă, de la muzica tulburătoare de horror care-ţi face praf auzul, prin ultrasunete şi bas insuportabil, la replicile care se rostesc atât de energic şi pătimaş, încât mai nimic nu se înţelege. O fi o strategie de a reda delirul ucigaş lui Macbeth, patimile lui întunecate şi tăvălugul înnebunitor de orori şi vedenii care se întâmplă la curtea regală, dar se merge prea departe. În goana după efectul de forţă, gesturile, mişcările, frazele rostite alunecă într-o inexpresivitate vecină cu ridicolul. Nu începe bine scena că deja se şi zbiară, din adâncul pieptului, pe o dicţie atât de îngrămădită încât nu ai fi zis că e în româneşte (cu o singură excepţie - Tatiana Ionesi, ireproşabilă în Lady Macbeth). Repet, o fi având la bază un fel de concept al stridenţei, dar are loc o uniformizare a nuanţelor textuale, făcând ca această ţesătură de replici urlate să nu mai aibă decât puţin din frumuseţea versului elisabetan, păstrat în forma originală. Ca să nu mai spun de atracţia serii - cele şaptezeci de focuri de armă (!!!) trase în spectacol. Mare lucru să ai acces la arme, uite că îţi ţii publicul treaz... Jale.

Aşa că toate astea se întâmplă într-un cadru contemporan, în ideea de a demonstra că luptele de putere, duşmăniile şi setea de sânge n-au dispărut nici acum, cu atât mai mult că se petrec la cel mai înalt nivel social. Dar să pui actorilor în mâini puşti, pistoale şi casetofoane şi să speri că astfel bifezi contemporaneitarea spectacolului, mi se pare o actualizare brutală şi, de aceea, superficială a piesei, tocmai pentru că se merge pe exces de forţă, de la cap la coadă.

Spectacolul merită văzut măcar pentru scenografia (Valentin Codoiu) care închide povestea tragică într-un soi de închisoare, concretizând, astfel, superba metaforă a lui Hamlet. Totul e construit din uşi şi pereţi din metal şi fiecare intrare a actorilor produce zgomot, ca sugestie excelentă pentru încărcătura violentă a acţiunii din Macbeth. Publicul e aşezat deasupra spaţiului de joc, pe două niveluri închise cu garduri de sârmă şi e pus în postura de a privi de sus, critic, această lume de asasinate. Iar contrastele cromatice imprevizibile (covoare din gloanţe şi petale de trandafir, ramuri argintii) fac ca această compoziţie plastică să exercite o seducţie stranie. Însă aici se opreşte valoarea spectacolului, semn că totul a fost gândit în primul rând ca imagine.

Iar asta n-a fost suficient ca Macbeth să placă. Vrând-nevrând, îmi astupam urechile, dorind să ies cât mai iute din sală, ca să-mi fie bine. Şi nu eram deloc singurul care gândea aşa; în tot publicul era o stare confuză de plictiseală, nervi şi revoltă că trebuie să îndure atâtea ore de larmă cu titlu de spectacol contemporan.