Noiembrie, Bucureşti, Teatru. FNT 2008. A cincea zi

Jumătate a trecut. Festivalul se întoarce acum de pe o parte pe alta, fiindcă tocmai s-au încheiat primele cinci zile. Mai sunt tot atâtea şi cel mai tentant, în clipa asta, este să tragi linie, să vii cu concluzii. Dar nu-i vremea, încă. Tot ce trebuie să ştii este că, dacă ai putut veni cinci zile la teatru, mai poţi încă pe atât. Aşa gândeşte unul care ar vrea să aibă încă vreo câteva clipe de încântare adevărată, cum am avut eu, din tot sufletul, la Sunetul tăcerii sau Călugărul negru. Slavă Domnului, bucuria că le-am văzut o să-mi ajungă pentru o lună întreagă de idioţenii şi plictiseală în sălile de teatru...

A cincea zi a mai adus o bucurie - Un poem ridicol. Într-un fel speram să fie aşa, nu cumva să mă fi înşelat în privinţa regizorului Kama Ginkas, care ne uluise pe toţi cu Călugărul negru. Produs de acelaşi Teatru "Noua Generaţie" din Moscova, Un poem ridicol a venit la rândul lui cu o poveste tulburătoare despre cele mai profunde lucruri de care se poate vorbi vreodată: credinţa, legea morală, libertatea. Toate au fost cuprinse în Marele Inchizitor (capitol din Fraţii Karamazov de Dostoievski), ca un zăcământ filosofic pe care Ginkas l-a folosit din plin, cu la fel de mult studiu pe valorile textului şi compoziţia actorilor. Ca la ruşi, ce mai...

La doar câteva clipe după ce se sting luminile în sală, spectacolul nu pierde vremea şi plonjează adânc în miezul discursului filosofic. Şi asta cu o siguranţă care sfidează orice principiu de crescendo în teatru. Adică nu durează mult şi deja îl vezi pe Ivan umblând de colo până colo în scenă, absorbit de gânduri, frământându-şi mâinile şi descărcându-se fratelui Aliosha de povara reflecţiilor despre Dumnezeu şi om.

La cum începe, ai crede că e deja finalul, astfel că totul devine şi mai apăsător din secunda în care se dezlănţuie, pe scenă, faimosul poem al lui Ivan despre libertatea credinţei, prin monologul Inchizitorului. De-abia acum începi să simţi neliniştea sentinţelor pe care Inchizitorul le aruncă spre cer, într-un discurs ce fierbe de răzvrătire. Profunzimea fiecărui cuvânt îşi face loc pe scenă, lent, cu viteza picăturilor de perfuzie şi creşte, creşte, până ce spectacolul se strecoară în public şi te înghite în aburul de filosofie, de psihologie abisală. Şi uite cum îi reuşeşte lui Ginkas marele plan, fiindcă te aduce, ca spectator, în starea de abandonare printre cuvinte, cum doar lectura textelor dostoievskiene o poate face.

Uneori te fură imaginea - o privelişte mistic-medievală cu uşi strâmte şi ziduri înalte de cărămidă, între care mişună cerşetori, schilozi, apoi o grămadă dezordonată de cruci aruncate în stânga, mici şi mari, în picioare şi răsturnate, ca un depozit trist de "chestii" care nu mai folosesc nimănui. De fapt sunt detalii care întreţin o stare greoaie de îngândurare, ca şi dunga îngustă de lumină spre care Inchizitorul priveşte tot timpul, ca spre un Dumnezeu tot mai puţin curios de revolta omului.

Cam în plus mi se par, însă, ecranele de televizor, agăţate de gâtul schilozilor sau de crucile din stânga. E deja prea mult, se puteau lipsi de ele, mai ales că "nu prea bat" cu restul decorului. În sfârşit, spectacolul e monumental ca imagine şi impact al neliniştii, el cere răbdare, o minte odihnită, pentru că totul se încheie epuizant şi ambiguu. Adică nu-ţi prea vine să aplauzi furtunos, nici măcar după un asemenea cadou de actorie rusească, frumoasă ca acurateţe şi belşug de accente, folosite la timp, fără insistenţe şi faze care "ţin" la public.

Apoi, Coca Blues, de la Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara, în regia proaspăt absolventului Cristian Ban. Aşadar încă un spectacol-debut. Dar nu asta contează, ci faptul că ai de-a face cu un spectacol bazat pe o piesă bine scrisă de Ioan Peter, dramaturgul irezistibilului Tot ce se dă de la Cluj (în regia lui m.chris.nedeea), în care văzusem ce înseamnă cu adevărat replici spumoase de sitcom şi poveste contemporană cu specific românesc.

În fine, asta era acum câţiva ani. Coca Blues e mult mai restrâns, din punct de vedere narativ, ba chiar mult mai simplu ca mesaj. Ceea ce nu-l face nesemnificativ, pentru că pur şi simplu te simţi bine la aşa ceva: El şi Ea sunt angajaţii unor firme concurente de cola, pe care şi le promovează cu atâta energie, încât nu trece mult şi cei doi îşi pun deja obstacole, se iau la trântă, se caţără unul pe altul pentru un nenorocit de raft pe care fiecare vrea să-l ocupe cu dozele firmei sale. Până ce se îndrăgostesc de-a binelea, ca-n orice poveste cu rivali. Aşa că un'-doi dispare toată poleiala asta a reclamei, dincolo de care se ascund vieţi chinuite, setoase de afecţiune şi simplitate. Iar actorii (Victor Manovici şi soţia sa, Mălina Manovici) se descurcă fără probleme cu acest text solicitant, pe care-l joacă cu o vioiciune şi naturaleţe de invidiat. Şi de aplaudat pe bune.

Spectacolul s-a potrivit la fix în sala studio a Teatrului de Comedie, fiindcă tocmai asta şi-a propus să fie: o jucărioară de văzut în studio, în club, pe terasă, plină de umor. Astfel că aici se impune o altă discuţie, referitoare la motivele pentru care merită să vorbeşti şi să recomanzi Coca Blues. În ochii multora, el pare ceva cu totul lipsit de importanţă, pentru care, nu-i aşa, n-are rost să-ţi pierzi vremea. Fals. Spectacolul se menţine cu echilibru şi precizie în zona divertismentului clasic (scene de umor rapid, cu contrast clovneresc de atitudini şi acţiuni), justificat de o temă de adâncime (inutilitatea şi ridicolul comportamentului trendy, inundat de clişee de comunicare). Ceea ce-l face şi actual, şi coerent, şi plăcut, şi efemer Altfel spus, dacă tânărul regizor a avut inteligenţa să păstreze spectacolul în limitele unui divertisment modest dar cinstit, până la urmă şi publicul va trebui să aibă înţelepciunea de a a-l judeca în limitele genului lui. Crede-mă, e... sănătos aşa.