Un spectacol-oglindă - Cet enfant la FNT 2008

Când am mers la prima piesă de teatru din afara României (la Nora Teatrului din Berlin, în cadrul FNT 2007) eram convinsă ca o să fie cea mai grozavă experiență teatrală de până atunci. Și m-am înșelat amarnic. În afara faptului că mi-am mai pus puțin la punct germana și că decorurile erau cu adevărat nemțești (foarte high-tech, o casă întreagă rotativă, proiecții și lumini spectaculoase), piesa nu a lăsat nimic în urmă-i. Cu alte cuvinte, nu m-a schimbat cu nimic pe dinăuntru. Iar prietenul meu (cu siguranță și puțin exasperat de cele 3 ore de limbă teutonică) a comentat, foarte pertinent de altfel, că piesei cu pricina îi lipseau sentimentele.

Să fi fost cu adevărat așa? Să fie vorba de o prejudecată prea des întâlnită în ceea ce privește poporul german? Sau, pur și simplu, erau alt fel de sentimente, care la noi nu au prins?

Cu gândurile astea-n minte m-am dus acum câteva seri la Cet enfant, piesă franțuzească jucată în cadrul festivalului de anul acesta la Odeon. Mult mai sceptică, mai critică, gata să mă lupt cu orice prejudecată.

Și sunt bucuroasă să spun că de data asta, piesa a fost un regal. Iar dacă anul trecut a fost într-adevăr vorba de altfel de sentimente, dacă se poate spune că simt diferit de nemți, atunci pot spune cu mâna pe inimă că francezii, mai latini pe semne, gândesc și simt pe aceeași lungime de undă cu mine.

Pe cât de pompos era totul în Nora (unde chiar decorul, muzica, efectele erau agresive, răsunătoare, și totuși îndepărtate) pe-atât de simplu și de efect a fost spus totul aici. Pe o scenă goală, fumurie, s-au derulat o serie de dialoguri între părinți și copii, marcate nespus de frumos de pauze de muzică și jocuri de lumină.

În Cet enfant e vorba de o dragoste chinuită. O dragoste ascunsă și torsionată de lipsa de comunicare, de ambiții stupide și de incapacitatea de a învăța din greșeli. O situație deloc ideală. În schimb foarte cunoscută. Probabil că toată lumea din sală s-a regăsit măcar într-una dintre poveștile cu copii și părinți din Cet enfant. Pentru că toți suntem copiii cuiva și năzuim să fim părinți mai devreme sau mai târziu. Și știm prea bine cum e cu prăpastia dintre generații.

Apar în dialog un tată prea dur, o mamă veșnic nemulțumită, copilul obraznic și cel devenit mult prea slab, de frică; părinți care-și pierd copiii și copii care se rup de bună voie de părinți. Toți jucați de aceiași actori. Adulți. Căci fiecare părinte a fost întâi și el copil, cu toate că prea rar ne amintim suficient de bine cât să învățăm ceva important din asta.

Și-apoi apare muzica. Frumoasă și tristă, acompaniată de lumini calde. Un fel de "și viața merge înainte, mereu la fel, mereu de la capăt".

În Cet enfant nimic nu e demonstrativ, chiar și situațiile duse la extrem par familiare - și de aceea, sentimentele primează, fără să-ți mai fure ceva ochii. Pe fundalul acela negricios nu ai ce să faci decât să te confrunți cu viața, așa cum e ea. Întocmai ca personajele, incapabile să (se) comunice și prin asta, să-l ghicească pe celălalt, atât de apropiat și de asemănător. Rămase singure să se lovească veșnic de propriile obsesii.

A fost o piesă din care se învață. Să apreciezi iubirea ce-o primești. Să citești în tine și-n propriile tale relații cu lumea. Să fii mai bun, poate.

(După care i-am dat telefon mamei.)