Internaţionalizarea naţionalului se aşează din ce în ce mai bine în formula Festivalului Naţional de Teatru. Conectarea cu realitatea teatrală europeană este absolut necesară pentru artişti şi teoreticieni, iar realizarea acestui lucru în cadrul FNT este binevenită. Spectacolele momentului aduse la Bucureşti permit alor noştri o (încercare măcar de) situare a propriilor creaţii în raport cu nivelul european. Observăm dacă suntem sau nu în trend, dacă avem sau nu conexiuni estetice, dacă nu cumva ne-am prăfuit în cercul nostru strâmt sau dimpotrivă, suntem de-a dreptul geniali (glumă, glumă, dar pentru a ne măsura corect ne trebuie ceva luciditate şi obiectivitate şi nu ştiu cât de bine stăm la aceste capitole). Alvis Hermanis, Rimini Protokoll, Joël Pommerat şi Stan's Café fac parte din acest imediat artistic. Kama Ginkas aduce o parte de artă europeană care ţine cumva de istoria imediată, iar Lev Erenburg este o lecţie de clasicism. Pe diferite paliere de interes, toate spectacolele invitate au servit unor gusturi şi nevoi (diferite). Meritul cel mare este totuşi în punctul în care legătura s-a făcut cu actualitatea europeană.
Ediţia din acest an a FNT ne-a servit o selecţie ceva mai riguroasă decât în alţi ani. Să nu uităm că Festivalul Naţional lucrează totuşi cu materialul clientului: asta s-a produs într-o stagiune, asta vedem în FNT. Cu toate acestea, au fost câteva scăpări contestabile. Absenţa, dincolo de zvonistică, a spectacolului lui Andrei Şerban Unchiul Vania este impardonabilă, o asemenea creaţie cu titlu excepţional din punct de vedere calitativ nu putea fi ratată. Nici un alt spectacol şerbanian Spovedanie la Tanacu n-ar fi trebuit să lipsească, măcar datorită faptului că reprezintă o estetică rarisimă pe la noi, teatrul-documentar (Oana Cristea Grigorescu asimila acestei estetici spectacolul Alexandrei Badea pe textul Mihaelei Michailov Complexul România, un punct de vedere provocator întrucât cele două show-uri sunt diferite, dar se întâlnesc exact pe linia documentarului, unul asumat obiectiv, altul intenţionat subiectiv).
Am avut parte şi de alegeri contestabile. Odihna sau puţin înaintea sfârşitului în regia lui Mihai Măniuţiu este un soi de prelegere voit elitistă, în fapt un text poetic semnat George Banu, fără dramaturgie, fără mari profunzimi care a generat un spectacol pe măsură, haotic, lipsit de sens şi îngrozitor de urât vizual pe deasupra. Nu cred că acest spectacol este conform cu declaraţia de intenţie de pe site-ul FNT potrivit căreia "atenţia selecţionerului din acest an, criticul de teatru Cristina Modreanu, se îndreaptă asupra acelor producţii româneşti care ar putea oricând să fie prezentate într-un festival din lume, asupra regizorilor recunoscuţi, dar şi asupra noilor voci din teatrul românesc".
Un alt exemplu în acelaşi sens. Platonov este unul dintre spectacolele nereuşite ale lui Vlad Massaci care dovedeşte o dată în plus că regizorul este uşor intimidat de scenele mari. Alt spectacol al lui Massaci, The Mercy Seat / Ziua de apoi de la Teatrul Act ar fi fost mult mai potrivit pentru o selecţie naţională.
Nici spectacolul Alexandrei Badea 69 nu a fost o alegere tocmai fericită, dramaturgul Igor Bauersima s-a autopastişat până la copiere, iar regizoarea, cu toate eforturile depuse, nu a reuşit să scoată spectacolul din plictiseală. Mă opresc aici cu exemplele căci atât mi-a zgâriat ochiul şi m-a nedumerit ca selecţie din programul pe care mi l-am ales.
FNT s-a deschis de câţiva ani atelierelor, lucru esenţial pentru practicienii de teatru. Cu regretul imens de a nu fi putut participa la niciun workshop remarc şi salut existenţa acestora. În plus, lansările de carte de teatru sunt de asemenea, o bilă albă a Festivalului.
FNT s-a încheiat. Ne vedem anul viitor.