N-aţi mai văzut aşa ceva! - Caotica Ana

"Toţi bărbaţii sînt violatori şi toate femeile sînt tîrfe!". Asta e regula enunţată de unul dintre personaje. Ana, eroina lui Julio Medem, se oferă să fie excepţia. Există două moduri de a opera asupra lumii: prin reducere la absurd sau prin reducere la mit, la poveste şi sens. Între aceste două mişcări contrare se duce lupta, cu victorii şi înfrîngeri înscrise în timp, deci relative. Singurul lucru sigur e vrăjmăşia imemorială şi complice dintre creaţie şi haos.

Şi mai e ceva sigur: n-aţi mai văzut un film ca ăsta, pentru simplul motiv că nu s-a mai făcut pînă acum! Caotica Ana începe şi se încheie cu o scenă de vînătoare. Gheară contra aripă-mînă, uşurătate contra greutate a fiinţei. Spiritul-pasăre e abătut la pămînt, dar nu uitaţi, înfrîngerile şi victoriile sînt relative!

Eroina lui Julio Medem reprezintă prada inocentă, hăituită de vise cu ochii deschişi şi crescută într-un mediu ideal pentru inadaptare. Părăsită de mamă, trăieşte într-o peşteră uitată de lume, alături de tatăl ei, "monstru" autodidact şi mizantrop. O doamnă interesată de artă şi de uşile pictate de Ana în pereţii stîncii îi propune fetei să vină să studieze la Madrid. Aşa ajunge buna sălbatică din peştera natală într-o cavernă boemă, cu faţadă de palat, locuită în devălmăşie de tineri artişti.

Cînd vrei să spui un basm despre nebunie, trebuie să-ţi alegi unghiuri mai nebuneşti decît nebunia însăşi. Medem nu găseşte în filmul de pînă la el destule linii de forţă, destule culori, forme şi dimensiuni posibile pentru ceea ce are de exprimat. Aşa că inventează altele, neaşteptate, zbuciumate, splendide. Imprimă camerei mişcările interioare vertiginoase ale eroinei. Puţini regizori s-au aflat atît de aproape ca el să surprindă sufletul fluturînd în sau pe lîngă corp.

Aruncată în lume, Ana încearcă să-şi găsească puncte comune cu ea: o prietenie, o iubire, scrisorile către tată. Dar priza la realitate slăbeşte treptat, eroina-pasăre ratează profunzimea, suportul stabil şi alunecă pe suprafaţa lucrurilor, către abis. În termenii jungieni, "Persona" se dezintegrează şi "Umbra" cîştigă teren. Demonii ies din ascunzătoare. În jurul insulei paradisiace se cască prăpăstii de coşmar. Cu ajutorul unui specialist în psihanaliză, Ana deschide sub hipnoză uşile imaginarului şi călătoreşte spre centrul mitic, spre naraţiunea întemeietoare a fiinţei. Spre straturile psihicului în care tatăl şi fiul se confundă, iar Creatorul e femeie.

Plonjarea în hăul sinelui e prezentată ca un parcurs metempsihotic: eroina migrează prin vieţile ei trecute, pînă la începutul timpurilor. Să nu vă lăsaţi înşelaţi de tuşa de paranormal! De atmosfera suprarealistă în care Medem îşi învăluie eroina. De faptul că n-o prezintă ca victimă, ci drept prinţesă berberă, alpinistă neînfricată, regină a pieilor-roşii. Ascultaţi povestea din spatele poveştilor!

Căutarea de sine a Anei se confundă, de fapt, cu o căutare a mamei. De aceea, la sfîrşitul călătoriei, fecioara din peşteră ni se înfăţişează drept Zeiţa, "Mama bărbaţilor buni", care moare ritualic, deci neapărat violent, pentru a renaşte din nou. Cu o siguranţă tulburătoare, Medem ne povesteşte o luptă pierdută ca şi cum ar fi fost cîştigată. În metamorfoza asta, stă semnul generos al marii arte!

Regizorul spaniol îşi împarte filmul în capitole numerotate invers, ca într-o şedinţă de hipnoză. Ne propune şi ne transpune într-o transă eliberatoare. Suferinţa nu e doar suferinţă, ci sacrificiu necesar. Nebunia nu e nebunie, ci libertate, victorie asupra regulii constrîngătoare. Eroina recuperează in extremis maternitatea şi-i proclamă triumful. Haosul fertil dinăuntru învinge ordinea aleatorie din afară. Pe durata filmului, cel puţin. Mîinile plutesc în aerul amniotic, caută, zboară. Mişcarea lor frenetică naşte lumea. Iar şi iar. Apoi ghearele, apoi agonia. Triumful asupra evidenţei nu durează. Excepţia se pedepseşte. Într-un fel sau altul.