Caravanserai bucureştean sau un festival pe drumul cel bun - FNT 2008

Optsprezece ani de viaţă ai unui festival reprezintă vîrsta medie la care o manifestare artistică a devenit aproape o tradiţie, o certitudine chiar, dar fragilă, căci e de fiecare dată supusă la proba vie a faptelor. Fapte scenice, pentru că festivalul, definit de la bun început ca fiind cu precădere naţional, nu poate să inventeze o altă viaţă teatrală decît cea pe care i-o oferă scenele ţării. Cu o portiţă de scăpare: de vreo doi ani încoace, Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti şi-a deschis ferestrele, mai întîi timid către restul lumii, lăsînd să intre hărmălaia şi vocile din afară.

Tendinţa de ieri se afirmă astăzi ca o binevenită împlinire. Festivalul naţional a devenit internaţional fără să-şi piardă, însă, sufletul, căci "vocile" din exterior nu au eclipsat sau infirmat tonul general al întregului. Ediţia actuală e diversă şi continuă să împletească practica scenei cu teoria ei, spectacole şi cărţi despre spectacole, conferinţe, dar şi întîlniri cu actori, ateliere cu invitaţi străini. Formula în sine nu e inedită, bineînţeles, căci e greu să inventezi cu orice preţ una nouă, fără să revii la vechea dilemă naţională a formelor fără fond. Or, aici fondul există şi e solid: teatrul ca pasiune unică şi în acelaşi timp multiplă, cu chipuri mereu noi, un Janus ale cărui feţe privesc una spre trecut, cealaltă spre ziua de azi, căci viitorul în artă e rareori previzibil. Astfel îmi apare acest festival, în intenţiile sale, şi e o plăcută surpriză pentru cineva ca mine care vine din exterior, fără să fi pierdut o anume privire din interior, între două lumi şi două limbi, o dedublare ce nu mă fragilizează, dimpotrivă, mă îmbogăţeşte, un aliaj de depărtare şi apropiere, pe care îl regăsesc în proporţii şi naturi diferite în acest festival deschis către lumea de azi fără să-şi uite tradiţiile de ieri, un festival a cărui menire se împlineşte prin dubla sa vocaţie, naţională şi în acelaşi timp europeană.

Un spectacol precum Caligula de Albert Camus, venit de la Baia Mare (regia Victor Ion Frunză), alături de Lulu de Wedekind, o tragedie monstruoasă, în viziunea lui Silviu Purcărete, o piesă de Jean-Luc Lagarce, E doar sfîrşitul lumii, în regia lui Radu Afrim şi tot de el piesa italianului Fausto Paravidino, Boala familiei m (spectacol invitat în iunie 2009 la Teatrul Odéon din Paris), alături de un spectacol al francezului Joël Pommerat, Cet enfant, apoi un eseu de George Banu, Odihna sau puţin înaintea sfîrşitului, "vizualizat" de Mihai Mănuţiu, care ne-a propus, de asemenea, un Macbeth plin de zgomot şi de furie, ca o tastare compulsivă pe un site de jocuri video, nu departe de World of Warcraft, în fine, last but not least, un Călugăr negru cehovian şi un Mare inchizitor (sub titlul Un poem ridicol) cu verbul imprecator al unui Dostoievski, ambele în regia unui vechi provocator, regizorul lituanian rusofon Kama Ginkas şi al său teatru, "Noua generaţie" din Moscova, apud vechea şi solida şcoală a teatrului rus, unde spiritul stanislavskian e temperat de tentaţia distanţării, alături de jocul decalat şi "postdramatic" al letonului Alvis Hermanis - Teatrul Nou din Riga, cu The Sound of Silence, aparent preferatul publicului studenţesc.

De altfel, nu vreau să fac aici un catalog, căci concluzia se impune cu uşurinţă: am asistat la un festival ce a propus estetici diferite, de ieri şi de azi, o viziune aproape ecumenică, unde provocările de acum 20-30 de ani au devenit "pravoslavnice" şi au căpătat lustrul superb şi seducător al pieselor de muzeu, alături de gesturile iconoclaste ale celor ce caută, încă stîngaci, fărîmele unei noi estetici. Rimini Protokoll, companie germană condusă de un triumvirat artistic, Helgard Haag, Daniel Wetzel şi Stefan Kaegi, face parte din aceşti noi eretici care, e adevărat, sapă, într-un fel, groapa teatrului, dar a unui anume teatru, al unui anume fel de a veni la teatru, de a se aşeza în fotoliul său de catifea roşie şi de a aştepta în linişte ca dincolo de luminile rampei să se producă miracolul. Rimini Protokoll se vrea un teatru de "experţi", ce fel de experţi însă? Asta e o altă poveste, de bună seamă nu experţi în teatru, dar nici în capital, titlul spectacolului lor - Karl Marx. Capitalul, la Schauspielhaus din Düsseldorf. Ceea ce reieşea, de pildă din această confruntare cu lectura acestui text mitic al marxismului, analiza raporturilor de producţie şi de schimb în economia de piaţă şi fragmentele reale de viaţă, prezentate de personaje "nonactori", dar nu amatori, era în primul rînd divorţul total dintre dogmă şi realitate. Se vede însă că teatrul tradiţional rezistă mai puţin la această confruntare, el se evapora cu o anume voioşie sub ochii spectatorilor, cuceriţi de jocul pur al inteligenţei şi al unui umor subtil distilat. Tonul e alb, subliniat de prezenţa traducerii simultane la cască, actorii sau experţii conferenţiari sînt prezentaţi sub numele lor proprii, în numele propriei lor experienţe, totul e fără fard, fără patos. Dacă am insistat asupra acestui exemplu este tocmai pentru a constata că dincolo de validitatea sau invaliditatea formulei teatrale sau metateatrale propuse de acest tip de "expertiză", există o sete de real, de adevăr ce străbate scrierile noii dramaturgii post- sau metadramatice şi, mai ales, un orizont de aşteptare evident din partea publicului. În fiecare seară, grupuri de elevi, de studenţi, la teatru sau nu, pe scurt, un public tînăr, se înghesuia la porţile multor săli din festival. Un public tînăr şi curios, avid de noutate, de confruntare, şi căruia anul acesta festivalul i se adresa cu precădere. Criticul de teatru Cristina Modreanu, care a preluat direcţia pentru trei ani, a ţinut să organizeze întîlnirile şi dezbaterile publice la UNATC, universitatea bucureşteană de teatru. Mai mult, alături de secţiunile consacrate, "Spectacole româneşti de top", cu replica lor necesară "Spectacole invitate din străinătate", festivalul a propus o secţiune dedicată "Debutului", tineri regizori sau actori, nu în competiţie cu "clasa mare", ci doar alături astăzi, pentru a şti cum vor putea fi mîine împreună.

E evident, spectacolele româneşti pot sta alături de cele străine, fără nici un complex - e drept, "artileria grea" a teatrului european nu s-a deplasat la Bucureşti, pentru motive diverse, căci criza, financiară sau teatrală, e peste tot - dar festivalul a oferit o diversitate de estetici, de generaţii, a întărit convingerea că şansa teatrului stă astăzi în diversitatea, în contradicţiile lui, că avangardele sînt făcute pentru a fi mereu reinventate şi depăşite. În eseul lui George Banu, jucat la acest festival, autorul îl cita pe Kantor, care spunea că, îmbătrînind, a părăsit autostrada avangardei şi a luat drumul către cimitir. Mai optimist, Meyerhold, regizorul rus care a inventat şi traversat destule avangarde, înainte de a lua drumul Gulagului şi al plutonului de execuţie, credea că e necesar să faci o revoluţie contra ta însuţi, la fiecare cinci ani. Nu ştiu cîte revoluţii şi cîte praguri va trece acest festival, dar deocamdată, sub forma sa actuală, deschis către lume fără să se piardă el însuşi (pentru că teatrul românesc mai are multe de spus), principalul său merit este acela de a exista în deplinul sens al cuvîntului.