Bătălia pentru definiţii - FNT 2008

Ce înseamnă teatru? Ce înseamnă "naţional" în artele spectacolului şi care e spaţiul de importanţă ce trebuie acordat "naţionalităţii" unui festival de teatru?
În jurul acestor definiţii terminologice s-au coagulat, la Festivalul Naţional de Teatru, principalele teme ale crizei de creaţie şi receptare prin care trece acum scena românească.

În explorarea pluralităţii ontologice şi taxonomice a teatrului de azi s-a constituit întreaga secţiune internaţională a FNT - cu cele şapte spectacole ale ei: două producţii ruseşti ale unui clasic, lituanianul de origine Kama Ginkas (Călugărul negru, după Cehov, şi Un poem ridicol, după faimosul monolog al Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov), Purificarea lui Constance Brown, a experimentaliştilor britanici de la Stan's Café, "şlagărul" fără cuvinte al letonului Alvis Hermanis, Sunetul tăcerii. Concertul lui Simon şi Garfunkel care n-a avut loc niciodată la Riga în 1968, Karl Marx. Dar Kapital, mostra de "teatru al experţilor" a Rimini Protokoll, minimalista creaţie cu miză social-critică a francezului Joël Pommerat, Cet enfant, şi Furtuna încărcată de energia şi eleganţa simplităţii, semnată de Lev Ehrenburg la Teatrul Puşkin din Magnitogorsk (Rusia). Niciodată pînă acum n-a fost astfel pusă la încercare forţa de transfigurare a conceptului de teatru şi multiplicitatea feţelor lui (a se nota că, dacă traducerea Teatrului postdramatic al lui Hans-Thiess Lehmann n-a putut fi încheiată la timp, autorul ei a fost prezent la Bucureşti şi a susţinut o conferinţă asupra schimbărilor de formă şi statut în artele spectacolului din zilele noastre), într-un spaţiu cultural încă foarte ataşat de un anume (de multe ori, unic) mod de folosire a unui cuvînt.

Cuvîntul în cauză e "teatru": pentru la fel de mulţi actori şi regizori ca şi critici, teatrul înseamnă cutia neagră în care actorii (folosind tehnici specifice profesiei lor) construiesc o ficţiune coerentă dinaintea unui număr de spectatori, respirînd într-un ritm comun, spectatori de care pe interpreţi îi desparte o cortină de lumină şi confortul unei lumi ce reproduce sau reconstituie (fără să intre în concurenţă cu ea) realitatea. E ceea ce, în lumea serafică a teoreticienilor, se numeşte "teatru dramatic". În universul mai puţin eteric al practicii de receptare, dreptul alternativelor la teatrul dramatic de a se numi, şi ele, tot teatru e intens contestat, iar FNT a pus pe tapet aceste contestări cum niciodată pînă acum nu s-a întîmplat (trecînd în plan secund o altă "bătălie", încă netranşată, cea legată de teatralitatea limbajului cotidian frecventat de noua dramaturgie). În ce priveşte forma, tot moartea teatrului s-a clamat şi cînd femeile au primit dreptul să urce pe scenă ca actriţe, cînd lămpile cu gaz au fost înlocuite de electricitate sau cînd Piscator a folosit pentru prima dată proiecţii în spectacole; în ce priveşte fondul, de asasinat asupra coerenţei lumii scenice a fost bănuit şi Büchner, să nu mai zic de Brecht. Numai că, între timp, realitatea însăşi începuse să fie văduvită de coerenţă, iar lucrurile n-au făcut decît să meargă şi mai adînc pe respectivul drum. Poate că ceea ce face Rimini Protokoll (renunţînd la actori profesionişti, la funcţionalitatea personajului şi conflictului şi, adeseori, la comuniunea spectatorilor care împart acelaşi aer în fotoliile lor de pluş) nu e o soluţie pe termen lung pentru "salvarea" teatrului as we know it, dar e o încercare demnă de respect de a aplica o transfuzie de sevă vitală unei arte forţată, ca să supravieţuiască, să caute căi noi de racordare la o contemporaneitate tot mai hectică.

Mai puţin vizibil, o asemănătoare pluralitate ontologică a existat şi în selecţia spectacolelor româneşti (pe o plajă mult mai restrînsă, căci formele şi formulele teatrale nu sînt foarte diversificate în contextul nostru local): teatru e şi montarea de mare scenă a lui Alexandru Tocilescu, Eduard al III-lea, şi experimentul multimedia al lui Carmen Vidu, Privighetoarea şi trandafirul, şi feeria scenografică a lui Victor Ioan Frunză, Caligula, şi minimalista Cameră de hotel a lui Alexandru Dabija (exagerez, totuşi, de vreme ce acestea din urmă ţin amîndouă de teatrul dramatic). În selecţia ei, directoarea artistică a FNT a încercat să nu se supună excesiv mainstream-ului, căutînd (şi) locurile invizibile în care se ascunde potenţialul creativităţii, dacă nu creativitatea însăşi (fie şi printre încercările debutanţilor în regie, forţaţi, prin competitivitatea participării la un festival ca FNT, la asumarea responsabilităţii în propriile acte artistice). Definiţiile scenice ale conceptului de teatru sînt multiple şi în spaţiul nostru cultural, chiar dacă nu atît de radical antagonice.

Tot ce ne putem dori e ca discuţiile să nu se cantoneze în zona "dreptului" de a folosi un cuvînt, ci asupra calităţilor, defectelor şi eficienţei "produselor" care-şi asumă numele de creaţie teatrală. Vrem, nu vrem, teatrul dramatic nu mai e (dacă a fost vreodată) singurul răspuns la o realitate inconfortabilă, scindată şi incoerentă. Iar o altă definiţie, la fel de valabilă, a ceea ce e teatrul e că el e ceea ce creatorii lui consideră că e teatru, găsindu-şi spectatori care să creadă acelaşi lucru. Chestie de convenţie - şi mărul e măr, nu pătlăgică, din raţiuni similare, chiar dacă oricine ar putea contesta adevărul unui atare simplu fapt...


A fi naţional teatral

Cît despre "naţional", spirit al festivalului bucureştean pe care abundenţa de spectacole străine l-ar pune în pericol, ar trebui spus că România e una dintre foarte puţinele ţări unde titulatura unui festival persistă în această formă (pe lîngă Ungaria, India etc.), iar terminologia tinde să încline din ce în ce mai mult către adresabilitate, nu conţinut exclusiv. Ca termenul să domine asupra acestui conţinut, ar trebui aflat exact ce reprezintă "naţionalul" în Europa globalizantă în care trăim: e vorba despre o unitate de limbă (şi atunci ce te faci cu teatrele de limbă maghiară?), de teritoriu (şi atunci ce te faci cu acele comunităţi româneşti "din afara graniţelor" sau, prin extensie, cu Matei Vişniec?) sau de una culturală (şi atunci ce te faci cu discursul "naţional" asupra plusvalorii culturale româneşti la "identitatea europeană"?)? N-ar fi mai simplu să vedem un festival naţional ca fiind o platformă de dialog între ceea ce e mai reprezentativ în teatrul autohton şi multiplele curente ale mişcării teatrale europene, cu care cel dintîi aspiră să rezoneze? Adică un spaţiu "naţional" (în sens cultural) de dezbatere asupra mersului teatrului românesc în context european? Adică o ieşire din cutiuţa noastră, în care totul e bine, frumos şi românesc?

Vom vedea. Cu puţin noroc, sînt cel puţin încă două ediţii, sub directoratul Cristinei Modreanu, în care putem experimenta pe acest teritoriu fragil.