În noul film al lui Ridley Scott, Body of Lies / Un ghem de minciuni, care-şi propune să fie un thriller de calitate superioară despre "războiul împotriva terorii", Russell Crowe joacă rolul unui creier de la CIA, care conduce de la distanţă operaţiuni în Orientul Mijlociu, iar Leonardo DiCaprio e omul său de pe teren. Crowe e mereu pe telefon (chiar şi atunci cînd se ocupă de gospodărie sau cînd îşi duce copiii la şcoală) ori cu ochii în monitor, pe imaginile de înaltă precizie transmise de sondele aeriene care se ţin după agentul său. Între timp, agentul merge la întîlniri în deşert cu posibili informatori, schimbă curtoazii cîntărite pînă la ultima silabă cu şeful serviciilor secrete iordaniene, suspiciosul şi suspectul Hani Salaam (Mark Strong), amuşină prin bazaruri sau pe lîngă case indicate drept locuri de întîlnire ale teroriştilor. Iniţial, agentul şi controlorul său par să vadă lucrurile la fel. După cum le explică acesta din urmă superiorilor săi, echipamentul tehnologic nu le mai e de mare folos în prinderea teroriştilor, care au revenit la mijloacele tradiţionale de comunicare - tête-à-tête-ul, schimbul de scrisori, schimbul de priviri; echipamentul ideal e un agent care cunoaşte cultura locală, care poate să ghicească un dezinformator sau un om de încredere după un gest sau după o inflexiune a vocii. Dar controlorul una spune şi alta face: de fapt, crede că tot el, din biroul lui, ştie mai bine. Agentul e de părere că relaţia cu susceptibilul Hani Salaam trebuie jucată cu cărţile pe masă (i-a dat acestuia cuvîntul lui), dar atunci cînd Hani Salaam le cere să aibă răbdare, să nu întreprindă nimic în jurul unei case indicate ca posibil bîrlog de terorişti, omul de la Washington trimite alţi agenţi să lămurească treaba şi reuşeşte pînă la urmă să distrugă atît o pistă, cît şi o alianţă.
Filmul e, de fapt, despre conflictul dintre două perspective asupra felului în care trebuie purtat războiul. DiCaprio reprezintă viziunea "umană" sau "sensibilă" a realizatorilor (şi se presupune că şi a noastră), pe cînd Crowe reprezintă presupusa viziune a Washington-ului - computerizată, neinteligentă în faţa elementului uman, incapabilă să perceapă nuanţele unei culturi. Din fericire, nici unul dintre ei nu politizează prea apăsat atunci cînd îşi apără punctul de vedere: disputele lor tind să fie pur tactice. Ăsta e un lucru bun, cum e şi faptul că, în prima jumătate a filmului, nu-i vedem pe cei doi decît la job-urile lor; vedem în treacăt că personajul lui Crowe are o familie şi la un moment dat auzim că personajul lui DiCaprio e în divorţ, dar în rest nu aflăm lucruri personale despre ei. E mai curat aşa, pentru că, într-un film de război cum e ăsta, pur şi simplu nu e timp pentru studii de caractere, şi micile elemente de aşa-zis "human interest" strecurate între un raid şi o ambuscadă tind să duhnească a sintetic, a "de-a gata". (Ridley Scott a făcut odată un film de război, Black Hawk Down, care era de la un capăt la altul numai bătălie.) Deci, în prima sa jumătate, filmul chiar pare un thriller superior - nu pentru că ne spune mare lucru, ci pentru că ne prezintă curat, fără prea multă umplutură ideologică sau sentimentală, un joc de spionaj complex, astfel încît, chiar dacă nu ne introduce în complexităţile reale ale războiului, măcar e amuzant ca joc. DiCaprio tot încearcă diverse pătrunderi în apărarea adversarului şi Crowe îl tot încuie. Scenariul (bazat pe un roman de David Ignatius) îi aparţine lui William Monahan, care a tricotat un pattern de genul ăsta şi pentru Departed (filmul de Oscar al lui Scorsese). Ce e amuzant de data asta este că cei doi jucători care-şi anulează reciproc mişcările sînt din aceeaşi tabără.
Pînă la urmă, între un raid şi o ambuscadă, realizatorii se simt totuşi obligaţi să strecoare o poveste de dragoste, cu rezultate previzibile: infirmiera iordaniano-iraniană (Golshifteh Farhani) care îl umanizează pe agent (deşi, dat fiind stilul lui de viaţă - azi prins într-o maşină în flăcări, mîine muşcat de cîini turbaţi -, singura lui şansă de a trece drept o fiinţă umană ar fi să nu mai aibă chef de nimic) e foarte drăguţă, dar, oricît de drăguţă ar fi şi cu oricîtă fineţe s-ar mişca realizatorii, relaţia e o făcătură - personajul a fost creat sintetic şi introdus în acţiune ca să-i ofere luptătorului DiCaprio o miză personală şi ca să ne ofere şi nouă o mică demonstraţie despre diferenţele culturale. Pînă la final, filmul încetează să pară un thriller superior şi decade la nivelul a o mie de alte filme în care ăla rău o răpeşte pe gagica lu' ăla bun şi cere viaţa lui în schimbul vieţii ei. Există chiar şi o secvenţă în care ăla rău îl asigură pe ăla bun că n-o să vină nici o cavalerie să-l salveze (e ca şi cum scenaristul încă ar mai încerca să se mintă că face un film serios), după care cavaleria vine.