Cu suişuri şi coborâşuri, dar mai ales plusuri, slavă Domnului, cariera lui Ridley Scott se distinge ca una dintre cele mai sinuoase ale unui cineast contemporan. S-a impus ca un desăvârşit plastician şi poet, în The Duellists (1977), pentru ca imediat să basculeze în extrema opusă, cea a SF-ului de conţinut, cu Alien (1979) şi Blade Runner (1982). A candidat la Oscar cu tensionat-prozaicul Thelma & Louise (1991), cu superproducţia istorică Gladiator (2000) şi cu incisiv-violentul Black Hawk Down (2001), după ce mai vizitase grandilocvenţa renascentistă în 1492: The Conquest of Paradise (1992), concomitent eşuând la întâlnirea cu motivul serial-killer-ului în insipidul sequel Hannibal (2001). Anul trecut, a sondat meritoriu universul mafiot newyorkez, cu American Gangster, iar acum revine întrucâtva spre concepţia de tip istoric-contemporan, cu una dintre cele mai ofertante teme de mare actualitate: războiul american contra terorismului, în Orientul Mijlociu - Irak, Iordania, Siria, Turcia... Body of Lies explorează această zonă super-fierbinte, în care se prea poate să fie jucată însăşi soarta viitorului omenirii, abordând polaritatea diferenţelor de concepţii: între cultura occidental-creştină şi cea oriental-musulmană, între master-mind-ul de la centru şi omul hands-on de pe teren, între puterea informaţiilor şi forţa armelor, între a lupta cu onoare şi a nu avea alt Dumnezeu decât victoria cu orice preţ.
Ca de obicei, viziunea lui Scott asupra universului tratat e admirabil de expresivă şi dramatică - deşerturile Asiei de Sud-Vest, furnicarele cartierelor islamice, decorurile cvasi-SF ale centrelor de coordonare C.I.A., contrastează dinamic şi plastic, contribuind permanent la menţinerea tensiunii propuse de scenariul lui William Monahan şi cristalizate prin măiestria regiei lui Scott. Preluând romanul lui David Ignatius, Monahan construieşte o structură dramaturgică nu numai coerentă, solidă şi profesionist articulată (deşi cam confuză şi stufoasă pe alocuri - mai ales în prima jumătate), ci şi ofertantă sub aspectul semnificaţiilor - pe care le pune în valoare tandemul celor doi protagonişti: Roger Ferris, agentul operativ prins între păienjenişul ucigător al realităţii şi imperativele morale de la care încă mai refuză să abdice, şi Ed Hoffman, creierul lipsit orice scrupul şi propulsat de orgolii periculoase. Deşi concepute remarcabil, cele două personaje rămân, însă, oarecum neîmplinite la nivelul rotunjimii finale: Ferris este mult prea lipsit de orice date ale unei identităţi personale (cu excepţia referirii pasagere la un divorţ), pentru un personaj supus unei evoluţii atât de complexe (şi, mai ales, care cade de la un punct în capcana sentimentalismului erotic - cel mai slab şi convenţional sub-plot al scenariului); iar în jurul lui Hoffman se construieşte, ambianţa unei vieţi de familie bogate (ofiţerul trasează misiuni pe viaţă şi pe moarte prin mobilul hands-free în timp ce-şi ia pruncii de la creşă sau îi duce la budă), printr-un procedeu expresiv şi paradoxal în sine, dar în ultimă instanţă lipsit de orice finalitate, cu excepţia contrastului de amorul artei. Ca atare, principalul merit aici îi revine lui Russell Crowe, într-o compoziţie de ticălos bonom complexă şi mai mult decât credibilă (amintind, pe alte coordonate, de tăioasa javră construită de Meryl Streep în Rendition), câtă vreme Leonardo DiCaprio se mulţumeşte la a creiona (efectiv - nu doar dintr-un automatism lexical) un personaj polivalent în aparenţă, şi subdezvoltat în interior (principalele sale merite fiind combinaţia între dur şi vulnerabil, şi remarcabilele tours de force ale machiajului, când se dă drept arab).
Le oferă un contrapunct convingător Hani, şeful contrainformaţiilor iordaniene, ca personaj-pivot care redistribuie la nivel imediat vectorii dramaturgici, construit precis şi percutant de Mark Strong; iar la nivel de contravirgulă, nu numai ca feminitate, ci mai ales prin redundanţă, rămâne Aisha, frumoasa asistentă medicală de care se îndrăgosteşte Ferris numai pentru ca o poveste demarată atât de bine să eşueze în schematism (corectă, în limitele rolului, Golshifteh Farahani). În Al-Saleem, Alon Abutbul acoperă onorabil zona întunecată a unui antagonist credibil, iar Ali Suliman, cunoscut din The Kingdom, schiţează şi el din câteva linii sigure un personaj secundar angrenat în jocul minciunilor, manipulat fără ştirea lui şi sacrificat fără scrupule.
Chiar dacă va cădea destul de repede în uitare, filmul lui Ridley Scott îşi ocupă cu acceptabilă competenţă momentul, oferind un spectacol de acţiune, suspense şi intrigi credibil şi convingător - una dintre cele mai organic coagulate viziuni cinematografice asupra marasmului creat recent, în acele locuri, de "evrei şi cruciaţi" (cum spune clişeul propagandei islamice). Cel puţin, contribuie onest la întregirea unei viziuni istorice care, peste ani, se va vădi cu siguranţă utilă.
28 noiembrie, 2008, h. 04:45-05:41
Bucureşti, România