Pe drumuri de pulbere vie - Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ 2008

Nu demult, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a aniversat 50 de toamne de la înfiinţare; 50 de stagiuni, ar fi mai corect spus - şi nu întîmplător locul acesta cheamă în jurul lui cuvinte "specifice", cuvinte cu sunet teatral la fel de inconfundabil ca şi acela (trist demodat, astăzi) al gongului. Am fost şi eu invitată să iau parte la sărbătorire, ca una care, în ultimul timp, se ocupă (parţial) de fizionomia afişului reuniunii de spectacole ce se organizează aici de ani buni, dar şi, îmi place să cred, ca prieten al scenei nemţene şi ca amic/simpatizant/cunoştinţă al multora dintre cei ce s-au perindat pe ea şi prin jurul ei. Festivitatea pica drept în toiul celor o mie şi unu de alte festivaluri care se desfăşurau, stăteau să se termine ori dădeau să înceapă în restul ţării; două dintre ele, de importanţă majoră, aveau ca sediu şi luaseră cu asediu chiar urbea mea de reşedinţă, minunatul oraş Bucureşti, de care, şi fără asta, cu greu mă lasă inima să mă despart, mai ales în plină campanie electorală; aveam pe cap un milion de treburi; spectacolele de la Piatra, cele mai multe, le ştiam - ce să caut tocmai în creierii Moldovei, cînd numai de petreceri nu-mi ardea?

Prea-amabilelor gazde, care insistau cu telefoanele, apucasem să le spun, neted, că stau prost cu timpul şi că, prin urmare, ne-om vedea noi cu altă ocazie. "Da, da' noi numa' acum împlinim 50 de ani..." - acestei replici, rostită cu nemărginită dulceaţă în accent de o voce tinerică, nu am mai putut să-i rezist. Mai ales că făcea straniu ecou unui episod de-acum o jumătate de veac fără un an, cînd, copil fiind eu, tatăl meu îmi promisese că mă duce să văd, pe Calea Victoriei, trecerea poştalionului ce marca, alături de alte "manifestări", centenarul Poştei Române; întîrziasem însă şi, cînd am ajuns, fantasticul vehicul (numele avea ceva de poveste) îşi rostogolea roţile hăt-departe de acolo. "Gata, s-a dus. Şi o să mai treacă iarăşi doar peste o sută de ani", a căzut, fără milă, sentinţa. Simţămîntului de-atunci, de pierdere irecuperabilă şi de regret sfîşietor, păstrat intact, cu inexplicabilă tenacitate, nu i-aş mai face faţă acum.

Festivitatea de la Piatra a început, după exemplul Galei UNITER, cu o succesiune de imagini proiectate pe ecranul din fundul scenei: imagini ale actorilor, regizorilor, scenografilor, secretarilor literari, directorilor şi chiar meşteşugarilor care trecuseră pe alt tărîm după ce trecuseră, mai lungă sau mai scurtă vreme, prin Teatrul Tineretului; imagini melancolice, şi nu doar pentru că le supravieţuiseră celor pe care îi înfăţişau, ci şi pentru că aceia, în marea lor majoritate, plecaseră Dincolo tineri sau încă tineri - ca pentru a nu-şi face trupa de ruşine pe cine ştie ce altă scenă, nevăzută. Nu dispăruseră toţi prin jocul pervers al forţelor incontrolabile; mulţi "şi-o făcuseră cu mîna lor", lucrînd harnic la pahare ori punînd la cale tot felul de trăsnăi în nopţi nesfîrşite, despre care se povesteşte şi azi, cu hohote de rîs, cu nostalgie, cu prietenie caldă, ca şi cum protagoniştii lor sînt undeva, pe-aproape, într-un oraş vecin. Şi nici cei rămaşi dincoace de hotarul nevăzut nu-s mult mai breji; au în adîncul ochilor o licărire şăgalnică şi mîndră, de parcă abia aşteaptă să pornească, ascunzîndu-se de privirea părintesc-vigilentă a cîte unui director precum Ion Coman sau Eduard Covali şi după cîte-un spectacol legendar - precum Afară-i vopsit gardu' (Ion Cojar), sau Zigger-zagger (Cornel Todea), sau Omul cel bun din Seciuan (Andrei Şerban), sau Slugă la doi stăpîni (Iulian Vişa), sau Nevestele vesele din Windsor (Alexandru Tocilescu), sau Piaţeta (Silviu Purcărete), sau Dragonul (Victor Ioan Frunză), unde-au jucat pe bune, pe rupte, pe brînci, pe viaţă şi pe moarte - spre nu ştiu ce cîrciumă celebră unde s-o ia de la început cu farsele, cu glumele, cu veselia, cu iubirea, cu toate. Un misterios spirit al locului îi uneşte chiar şi pe cei mai diferiţi, le pune pe frunte şi pe umeri, tuturor, o lumină tandră şi-i face, nu ştiu cum, mai actori şi mai artişti decît pe alţii, de oriunde. Actori şi artişti, însă, ai unui singur teatru: teatrul din Piatra Neamţ, cu scena lui micuţă şi sala căptuşită cu pluş roşu, ca o cutie de bijuterii. Un fenomen, un mit, o realitate şi, poate, o speranţă.

Pregătind, parcă, seara sărbătorii, pe drumul către Piatra, împreună cu o neasemuită actriţă care a strălucit şi ea acolo, ne-am pomenit deodată evocînd trecute umbre dragi. Nu fuseseră însă artişti ai scenei aceia ce prindeau iar chip din amintirea noastră, ci oameni care priviseră scena. Şi scriseseră despre ea. Fuseseră critici aceştia - şi criticaseră: cu înţelegere şi cu pricepere, cu dragoste şi cu severitate. Ca nişte critici şi ca nişte prieteni. Victor Parhon, Dinu Kivu, Aurel Bădescu, Marius Robescu, Virgil Munteanu... Şi Valentin Silvestru... Şi chiar Radu Popescu, "răul"... Nume de care artiştii încă îşi amintesc (iată!), pentru că le respectau chiar şi cînd le urau - ură de scenă, fără consecinţe -, şi pe care le rostesc, acum, cu nostalgie. E o nostalgie, cu siguranţă, un pic egoistă, dar sinceră. Şi e cel mai frumos omagiu pe care îl pot primi criticii de la artişti, cînd şi unii, şi alţii iubesc teatrul. Şi cînd au talent, şi unii, şi alţii.

Pare nedreaptă, ştiu, "vorbirea" mea, care a inventariat (mult prea grăbit) directori şi regizori, ba pînă şi critici, dar nu a ridicat din culcuşul memoriei nici un actor. Ar fi fost însă şi mai nedreaptă dacă i-ar fi înşiruit numai pe cîţiva. Fiindcă la Piatra a existat în primul rînd o trupă - şi membrii ei n-au părăsit-o nici măcar atunci cînd au pornit la drum spre alte teatre sau spre alte lumi. Acelei trupe, o adîncă plecăciune. Şi-un semn de încurajare, celei de azi. Ceea ce-a fost mai poate fi.