Actor cunoscut şi apreciat, Horaţiu Mălăele, debutează în regie de film (după ce a regizat pentru scenă), alături de o cohortă de actori; doar e o nuntă, nu? De ce şi-a dorit să facă regie, e poate o dorinţă firească, un experiment, dar nereuşit. Filmul se întîmplă într-un sat românesc, în 1953, sub stalinism. Dar există şi coperţi, azi, groase şi neinspirate. Nişte jurnalişti TV vin să analizeze un aşa zis fenomen paranormal. Şi ni se flashbackuieşte povestea unui sat care nu are legătură cu nimic din satul românesc. O fi vreo metaforă, vreun basm cu pitici şi păduri fermecate? E un Moromeţii visat de Fellini şi pus pe film de Kusturica. Plus Chaplin, Keaton şi Keystone Cops. Şi Spiritul stupului al luiVictor Erice, atunci cînd se dă filmul în sat (la fel ca într-un scurt metraj din filmul colectiv Cannes 60, Chacun son cinema, anume cel al lui Chen Kaige, Zhanxiou Village, unde se aduce Chaplin la un sat care n-a mai văzut aşa ceva, copiii se distrează şi se pedalează pentru a se crea energia electrică necesară proiecţiei). Şi aduce cel mai tare cu Train de vie al lui Mihăileanu, care şi el avea legătura lui cu La vita è bella al lui Roberto Benigni.
Acum eu nu cred că Horaţiu Mălăele a văzut sau a studiat filme şi maeştri pentru filmul său, că a luat notiţe de la Chaplin, Erice sau Kaige. Probabil că referinţele lui sunt mai economice şi a vrut să creeze cu orice preţ comedie într-un subiect lugubru. Din cauza morţii lui Stalin nunţile sunt interzise şi totuşi ţăranii din satul său fac o nuntă, această nuntă mută din titlu, şi drept urmare sovieticii vin cu tancurile, bărbaţii sunt deportaţi şi satul devine o ruină.
Jocul e gros, teatral, ca la nuntă, filmul funcţionează ca o reprezentaţie de bîlci, pantomimă, vrea să fie pitoresc dar e haotic, kitsch, sunt intenţii bune dar ştim prea bine ce pavează ele.... Se disting două aspecte pozitive, scenografia lui Mihnea Mihăilescu, în platourile de la Castel, satul românesc cu dressing de la Cold Mountain şi imaginea lui Vivi Drăgan Vasile, ca de obicei profesionistă, aici poate puţin prea calofilă. În rest, muzica lui Alexandru Andrieş, săltăreaţă, se vrea un Bregovic local, Mălăele care pe fiecare secvenţă e ca un Zelig, ba Fellinesc (să nu zic fellinian), ba kusturicesc, ba chaplinian, ba chiar şi spielbergian (pata de culoare), şi în primul rînd montajul, dezastruos, care încearcă să facă poante ca în filmele burleşti; Sta(li)n şi Bran, ce amalgam exotic... Subiectul tratat în cheie comică poate jigni şi istoria (nu, nu e ca la Benigni sau Train de vie). Nuntă mută, o înmormîntare de cinema.
(o stea din cinci)
Notă: Acum şi pe blog la http://aldmovieland.blogspot.com/