Odată finalizat şi expus, un film îşi are propria viaţă, mai lungă sau mai scurtă, cu un destin controversat, bine temperat sau antologic. Cronicile la Nunta mută au acoperit mai tot palierul, de la unele foarte elogioase la altele cu totul negative, lăsînd astfel loc de comentarii care ar putea stîrni interesul şi curiozitatea spectatorului. Şi, iată, filmul a trecut pragul de 10.000 de spectatori pînă la sfîrşitul lui 2008, fiind un relativ succes pentru piaţa şi publicul din ţară.
Se pare însă că domnul Horaţiu Mălăele nu-şi doreşte decît aplauze prelungite şi ovaţii, chiar acolo unde este loc şi rost de cîteva fluierături, dacă nu chiar de huiduieli sau, oricum, de bătăi peste obraz (nu mai punem la socoteală eşecul filmului peste tot unde şi-a încercat şansele la festivaluri internaţionale). Intrigat de criticile negative şi oripilat de analizele pe care le consideră "o îngurgitare nesănătoasă şi confuză la limita toxiinfecţiei intelectuale", domnul Mălăele amendează irascibil tratamentul critic perfect civilizat, asemuindu-l cu "prostituţia intelectuală" sau, mai rău, cu "autoritatea tranşant-stalinistă".
Motivele ultime pentru care domnul Mălăele se autocaricaturizează cu această ocazie, mai rău decît în reuşita sa grafică de gen, îmi rămîn străine, însă invectivele barbare şi comparaţiile, cel puţin dubioase şi penibile, par să traducă orgolii rănite şi pretenţii adulatorii, pe care, în ceea ce-i priveşte, nici unul dintre cei trei "croncănicari" nu le-am etalat.
Fără să îmi arog dreptul de apărător sau de purtător de cuvînt al "troicii" (a cărei "agresivitate trădează asocierea la un scop ascuns şi urît mirositor" -?!), mărturisesc dublarea dezamăgirii intelectuale, în urma vizionării filmului (la care nu m-am dus cu mefienţă, chiar dimpotrivă), cu una umană, în urma citirii celor scrise de răsfăţatul şi revendicativul regizor. Domnul Horaţiu Mălăele a făcut un film care vorbeşte mult mai puţin despre consecinţele dictaturii comuniste decît această biată şi bizară notă ziaristică - un exemplu terifiant de inadaptare culturală şi de exhibare a vanităţilor. Filmul domnului Mălăele nu este îndeajuns de elocvent sau de explicit pentru a ne convinge că este un produs cultural valoros şi, de aceea, e nevoie de nota informativă despre intenţii tematiste sau justificări ideologice docte, cu care pamfletarul îşi cimenteză agresivităţile? Cui îi foloseşte această revoltă publică, aflată la nivelul furiilor adolescentine?! Se aşteaptă domnul Mălăele, ca victimă inocentă a nemiloasei conspiraţii a criticilor, să capete mai multă îngăduinţă sau atenţie?
În ceea ce mă priveşte, în notele mele critice, aminteam de conţinutul inconsistent şi monoton, blocat în reducţionismul caricatural al comunismului ca blestem naţional, terfelit de clişee narative şi simboluri facile, chiar dacă pe unele le va îngurgita spectatorul intelectual abandonat şi frustrat din epoca postcomunistă, ca şi publicul mai uşor de amuzat cu comicării groase. Deşi, iniţial, siderarea în faţa textului şi a gestului domnului Mălăele m-a făcut să consider inutil un răspuns pe măsură, decenţa culturală m-a obligat la o replică mai puţin virulentă sau înverşunată decît s-ar fi cuvenit, dar care ar putea limpezi minimal un rost şi o legitimitate a criticii în joaca unora de-a arta.