Cam aşa s-ar putea rezuma ideea de la care porneşte acest nou film-catastrofă, de fapt un remake al clasicului omonim al lui Robert Wise, din 1951, foarte bine plasat însă în 2008, în contextul panicard al unei virtuale apocalipse declanşate de iresponsabilitatea pământenilor. De data aceasta, actul punitiv vine din partea unui extraterestru sosit pe Terra nu pentru a o distruge, ci pentru a colecta mostre de viaţă şi a scăpa planeta de cel mai mare pericol care o ameninţă: oamenii.
Dincolo de consistenţa sau inconsistenţa acestui pretext, care poate cădea lesne în derizoriu, parafrazând o replică mult prizată - "Frumoasă planetă, păcat că e locuită", pare să exclame Klaatu, extraterestrul picat pe Pământ şi ajuns drept într-o bază militară a SUA, unde e luat la întrebări chiar de secretarul de stat în probleme de apărare (Kathy Bates în formă, ca întotdeauna, dar lipsită de partitura pe care ar merita-o) -, filmul are un mesaj slab susţinut şi adus în scenă, într-o avalanşă de efecte speciale lipsită de orice emoţie sau suspans. Într-o succesiune de evenimente care lasă de dorit la capitolele coerenţă, logică ori miză narativă, acţiunea se rezumă la un plan de distrugere a planetei prin intermediul unor sfere uriaşe, distructive, distribuite pe toată planeta, pe care o forţă nevăzută le activează simultan, pornind prăpădul asupra muritorilor. În plus, un colos metalic cu puteri nelimitate ameninţă să finalizeze fără efort şi - evident - fără ezitare, distrugerea. Singurul care poate opri totul este Klaatu, dar numai după ce o frumoasă doctoriţă care refuză să-l dopeze pentru interogatoriu îi arată, alături de băieţelul ei vitreg, partea luminoasă şi nobilă a acestor fiinţe stranii pentru el care sunt muritorii. Minusul fundamental al filmului este că nu exploatează mai deloc această miză destul de ofertantă (mult mai inspirat folosită în filmul original), mulţumindu-se, comod, cu un şir de efecte speciale fără vreun liant între ele.
În rolul extraterestrului Klaatu, Keanu Reeves reuşeşte să fie mai plat decât în toate apariţiile de până acum (ceea ce nu e chiar aşa de simplu nici chiar pentru el). S-a spus deja, nu fără ironie, că fostul Neo s-a născut pentru a-l juca pe extraterestrul de aici, dată fiind cunoscuta lui imobilitate facială. Însă atonia lui absolută, combinată cu răceala ţinutei vestimentare şi lipsa oricărei expresivităţi a replicilor care îi revin, transformă partitura sa într-un şir de treceri prin cadru ale unui personaj lipsit nu doar de carismă (ceea ce, să zicem, este explicabil prin natura lui non-umană), ci chiar de forţa sugerată de diversele momente în care Klaatu se concentrează şi anihilează atacurile sferelor care fac parte, până la urmă, din acelaşi plan cu el. În aceste condiţii, încărcătura emoţională a filmului rămâne pe umerii lui Jennifer Connelly şi a simpaticului Jaden Smith, care a moştenit de la tatăl Will multă expresivitate şi naturaleţe.
Pe segmente, ei doi reuşesc să ofere doza de credibilitate care să motiveze stoparea dezastrului, însă filmul, în ansamblu, e mult prea neglijat din punct de vedere regizoral şi absolut şchiop la capitolul scenariu, aşa încât rezultatul, de-a dreptul tern, constă într-un şir de scene vag şi prost încadrate, în care un roi cenuşiu de insecte metalice extraterestre detectează şi devorează tot ce mişcă. Nici măcar giganticul robot cu siluetă impresionantă, care aruncă flăcări prin fanta care îi ţine loc de chip nu e exploatat deloc ca prezenţă, regizorul exilându-l în dosul unor paravane în prima treime a filmului. Un film fără miză, ritm, plăcere de a povesti sau personaje memorabile, pe care nici măcar prezenţa unor actori precum Kathy Bates ori John Cleese (într-o scurtisimă apariţie, ce-i drept) nu-l pot salva de la platitudine şi plictis.
The Day the Earth Stood Still / Ziua în care Pământul se opri, Producţie SUA, 2008.
Regia: Scott Derrickson.
Cu: Keanu Reeves, Jennifer Connelly, Kathy Bates, Jaden Smith, John Cleese, Robert Knepper.