S.F.-ul clasic al lui Robert Wise, din 1951, face parte din acele opere cărora însăşi trecerea timpului le-a sporit valoarea - în mod paradoxal, tocmai prin revelarea candorii lor. Viziunea infantilă asupra super-civilizaţiei extraterestre care-şi trimite solul să salveze Terra de oameni avea inefabil, iar farfuria zburătoare de carton poleit trezea angoase incomparabil mai profunde decât sofisticatele sfere de-acum, cu căznit-neliniştitoarele semi-imagini ce fojgăiesc pe suprafaţa lor.
Desigur, în varianta originală, doar doi pifani păzeau O.Z.N.-ul, câtă vreme acum se adună toată floarea cea vestită a forţelor terestre, aeriene şi speciale americane, în frunte cu Kathy Bates, pe post de Secretar al Apărării - singura chestie interesantă din tot filmul, dar numai la nivel de interpretare, că partitura trăsneşte a clişee de-ţi mută nasul. Nu foloseşte la nimic, în primul rând pentru că principalii vinovaţi (producătorii Paul Harris Boardman, Gregory Goodman şi Erwin Stoff, plus scenaristul noii versiuni, David Scarpa - de regizor, un anume Scott Derrickson, n-are rost să ne luăm, că el a făcut doar ce scria-n scenariu şi ce-i ordonau producătorii; în rest, creativitate nexam - păcat, în The Exorcism of Emily Rose era chiar promiţător!) repetă gugumănia lui Spielberg, cu War of the Worlds - aceea de a transpune în zilele noastre o poveste complet depăşită, oprindu-se cu actualizarea la jumătatea drumului. Aşa cum am spus şi în analiza acelui eşec spielbergian de-acum trei ani, în asemenea cazuri singurele soluţii sunt cele extreme: sau respecţi întru totul vechiul story, preluându-l cu toate naivităţile lui (pentru a le filma, deferent, cu mijloacele pe care le ai azi la dispoziţie - cum a procedat, în parte, Verhoeven, în Starship Troopers), sau modernizezi serios şi competent, până la capăt - orice, numai nu o asemenea corcitură de cal şi măgar, sterilă ca orice catâr care se respectă. Dacă adăugarea unghiului ecologist pe lângă cel pacifist (tipic anilor '50) e explicabilă şi legitimă, dacă ideea unui singur umanoid - plus robotoidul din dotare - venit să ne extermine puţin, spre a o salva pe Mama Gaia, ar mai fi cât de cât acceptabilă, cu maaare îngăduinţă, apăi mai departe crede dracu' preumblările lui nenea Klaatu pe la ferme şi pe sub poduri de prin provincia est-americană, şi capturarea cu plasa de fluturi a invincibilului roboţel, şi recrutarea cuplurilor din fiecare specie în "sferele-arcă" (de A.D.N. n-au auzit, nu?) şi mai ales figura de-o splendidă poeticitate şi-o total inacceptabilă veridicitate a gâzelor metalice care devorează tot ce-a construit omenirea pe planeta asta. La ce bun efectele speciale spectaculoase (şi, în treacăt fie zis, deloc originale), când faptele scârţâie, tovarăşi?
Ba încă, într-un aspect esenţial, filmul chiar coboară ştacheta sub nivelul celui din 1951. Argumentul esenţial, latura bună, sensibilă, generoasă a lui homo sapiens, potenţialul lui divin care-i convinge pe intransigenţii extratereştri să-i mai dea o şansă, e ca industria română în discursul lui Caţavencu. Helen Benson (Jennifer Connely) şi profesorul Barnhardt (John Cleese), adică purtătorii argumentelor umane ale demonstraţiei, sunt la fel de anoşti şi neconvingători atât ca personaje, cât şi ca actori. Culmea, caimacul îl ia micul Jaden Smith, la fel de talentat ca anul trecut, în Pursuit of Happyness - şi, aici, în rolul unui puşti ce pare să întruchipeze, cum nu se poate mai credibil, tocmai acele apucături detestabile ale neamului omenesc care i-au pecetluit soarta. Ce anume l-o fi convins pe măreţul Klaatu să ne ierte rămâne un mister - şi nu numai fiindcă sărmanul Keanu Reeves e la fel de enervant în încremenirea lui goală de orice conţinut, cu aceeaşi privire fixă de băiat bun depăşit de situaţie, care aici se potcoveşte chiar ca nuca-n perete (crezând ei, pasă-ĄmiŁ-te, că lasă, dacă-i extraterestru, merge - adică-l face mai enigmatic, dom'le!). Aiurea, îl face o laie - trecute-s, Doamne, vremurile lui Devil's Advocate; sau, ca să nu plângă, hai şi Matrix (da' numa' ăl dintâi...)
Dar, mă rog, pe lângă atâtea opere clasice compromise prin remakificare de-amorul banilor, ce mai contează una în plus sau în minus? Singurul motiv de îngrijorare e că, peste încă vreo câteva decenii, se vor apuca să facă remake-uri şi după astea. După astea şi atât - că de originale nu vor mai avea ştiinţă decât exegeţii.
24 decembrie, 2008, h. 01:10-01:51
Bucureşti, România