Era prin 1993 şi,
într-un spaţiu neconvenţional (Cantina Facultăţii de Mecanică din Timişoara), am văzut cea mai tulburătoare piesă de teatru (de până atunci, cel puţin):
...au pus cătuşe florilor, cu actori ai Teatrului Odeon din Bucureşti: Dragoş Pâslaru, Florin Zamfirescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim ş.a.. A fost prima întâlnire cu un spectacol regizat de Alexander Hausvater. Retina mea (sau poate memoria afectivă) încă îi mai reţine finalul: pe un scaun de tortură, un personaj moare în urma aplicării de şocuri electrice. În partea opusă a sălii,
într-un fel de extaz ce reuneşte bucuria cu sufernţa, femeia lui îşi toarnă pe tot corpul nud o găleată de sânge - singurul lucru ce
i-a mai rămas de la bărbatul
care-i fusese schingiut. Doi ani mai târziu, în sala de la Odeon aveam să văd alte două montări de renume, purtând marca Hausvater (căci
regizorul-artist devenise un
brand):
La ţigănci şi
Pericle.
Când, prin anul 2004, afişul cu un
red chilly pepper de la
Cymbelin mi-a vestit cea dintâi colaborare a Teatrului German din Timişoara cu Hausvater,
mi-am cumpărat bilet
like a shot. Aveam să revăd spectacolul în câteva rânduri. După experimentele ulterioare cu mai multă sau mai puţină substanţă (dar totdeauna cu "esenţe tari" şi, invariabil, controversate) pe scenele timişorene (
Don Juan şi Faust la Teatrul Maghiar,
Athénée Palace Hotel la Teatrul Naţional şi
Judecata la Teatrul German), Alexander Hausvater pare să fi regăsit în
Povestea de iarnă - spectacolul a cărui avanpremieră a avut loc la Teatrul Naţional din Timişoara, în ultimele zile ale lui 2008 (pe 20 decembrie) - eleganţa, rotunjimea şi echilibrul
dintr-al său
Cymbelin.
Povestea de iarnă în lectura regizorală a lui Hausvater este - aflăm din
caietul-program - "un spectacol despre... poveste, despre poveştile care ne domină şi despre cele pe care le dominăm, o poveste despre putere, iubire, gelozie, speranţă". Dar - am putea adăuga - şi o poveste despre mitul orfeic, despre preţul nebănuit de dureros pe care omul îl plăteşte atunci când confundă realitatea cu iluzia, despre căinţă şi penitenţă - prilej pentru interpreţii rolurilor principale (Ion Rizea - Leontes, Claudia Ieremia - Hermoine, Polixenes - Ovidiu Crişan) de
a-şi activa, mai ales în partea a doua a spectacolului, şi tonalităţile grave.
Montată
într-un spaţiu neconvenţional folosit - cu o imaginaţie explozivă - la maxim (o fostă sală de sport, acum devenită Sala nr. 2 a TNT), noua
viziune-eveniment asupra piesei shakespeariene este ritmată şi dinamică (muzica: Dan Jinga, light design: Lucian Moga, coregrafia: Mălina Andrei) şi - vizual - plină de culoare (decoruri: Lucian Lichiardopol, costume: Stela Verebceanu). Astfel, "îndrăznelile" discursului regizoral - din limbajul moderat presărat cu argouri la zi (traducerea: Ştefan Peca), din costumele şi muzica
polemic-anacronice - reuşesc să contrarieze publicul mai conservator, ce încă mai aşteaptă, nostalgic, să vadă un Shakespeare declamat
à la George Vraca,
într-o sală tradiţională de teatru.